FATA RĂPITĂ DE SIRENE

28 Dec

FATA RĂPITĂ DE SIRENE

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Văduva unui pescar n-avea alţi copii decât o fetiţă mică şi drăguţă cu care locuia într-o căscioară de la marginea mării. Fetiţei nicăieri nu-i plăcea să se joace mai mult decât în nisipul de lângă mare. Marea avea pentru dânsa un farmec, de care parcă nu era chip să scape. Cu câtă bucurie intra în apă şi stătea să fie mângâiată de valuri!

Mamă-sa era foarte îngrijorată de dragostea fetiţei sale pentru apa mării. Biata femeie nu putea să uite că soţul său fusese răpit de mare şi înecat.

„Odorul meu, îi zicea ea în fiecare dimineaţă, nu intra în mare, fiindcă marea e trădătoare. Ea a înghiţit pe tatăl tău. De aceea, nu te apropia prea mult, fiindcă se prea poate ca marea să aibă gânduri rele şi pentru tine.”

Însă femeia n-avea timp să fie toată ziua cu fetiţa. Şi aşa, într-o zi la prânz, după ce pusese mâncarea pe masă, văzu că fetiţa nu mai vine. O aşteptă, o aşteptă mult, dar fetiţa nu se vedea venind. Cuprinsă de mare spaimă, femeia ieşi şi o căută pretutindeni. Merse, strigând-o mereu pe nume, în lungul şi în latul nisipului de la marginea mării, întrebă pe toţi pescarii pe care îi întâlnea, însă totul a fost în zadar. Fetiţa nu era nicăieri, nu o văzuse nimeni. Zdrobită de durere, femeia nu se întoarse acasă decât seara târziu. Valurile mării se ridicau în sus, revărsându-se pe nisip. Dar iată că se auzi venind din mare un cântec nespus de frumos. Mama fetiţei ieşi grăbită din casă şi merse cât mai aproape de mare. Acolo văzu o sirenă cu părul lung şi plin de flori de apă aşa de frumoase, cum până atunci femeia nu văzuse niciodată.

Sirena ieşi pe jumătate din apă, cântând cântecul ce urmează:

„Ca palatul meu nu e altul mai frumos,

E făcut tot din cristal lucios,

În el cântă frumoasele sirene

Şi mulţime de fetiţe pământene.”

Când văduva pescarului auzi despre palatul de cristal şi despre fetiţe pământene, se gândi că se prea poate ca printre ele să fie şi fetiţa sa. Căzu, aşadar, în genunchi şi cu lacrimi în ochi se rugă de sirenă să-i spună dacă nu cumva a văzut undeva pe fetiţa care se juca în toate zilele în nisipul de la marginea mării.

,,Ştiu foarte bine unde este fetiţa ta, îi răspunse sirena. E în palatul meu, din fundul mării. N-avea nicio grijă, fiindcă este sănătoasă şi voioasă şi se joacă foarte frumos cu alte fetiţe de vârsta ei.”

Auzind acestea, femeia se porni să plângă şi mai tare şi să se roage de sirenă să-i dea înapoi fetiţa.

„Este singurul meu copil şi singura bucurie şi mângâiere a vieţii mele”, zise ea.

Sirena îi răspunse:

„Mi-e milă de tine, dar află că marea nu dă niciodată înapoi pământului, în viaţă, o făptură omenească, pe care a luat-o. Însă dacă ai curajul să vii cu mine, iată că te iau. Să ştii însă, că avem de făcut un drum de o sută de ore pe suprafaţa mării, apoi încă un drum de alte o sută de ore, ca să mergem în fundul mării unde este palatul meu.”

„Am tot curajul şi sunt gata să viu”, îi zise mama fetiţei.

Atunci sirena veni până la ţărm, o luă călare pe coada sa de peşte, apoi porni în larg, înotând mai repede decât vaporul cel mai iute. Se făcuse o noapte întunecoasă peste întinsul nemărginit al mării. Sirena însă mergea mereu înainte, spre soare-apune. În sfârşit, văzură strălucind din adâncul mării o lumină minunată.

„Aici e locul unde trebuie să începem a merge la fund, îi zise sirena. Respiră încă o dată, cât poţi mai adânc, şi nu-ţi pierde curajul. Acum începem să ne afundăm.”

Partea aceasta a drumului s-a făcut mult mai repede decât partea de pe suprafaţa apei. In câteva clipe erau în fundul mării, înaintea unui palat aşa de măreţ, cum noi, oamenii pământului, nici n-am putea măcar să-l visăm. Acoperişul palatului era de apă, iar zidurile de cristal. O puternică lumină aurită ţâşnea din palat, luminând până la depărtări mari. Însă gândurile şi ochii sărmanei femei nu se îndreptau spre măreţia palatului. Ea se gândea numai la fetiţă şi o căuta peste tot cu privirile.

Însă nu vedea nicio fiinţă vie. Sirena o duse într-o sală mare, pardosită cu argint. Străbătură sala şi ajunseră la o poartă de sticlă nespus de frumoasă. Prin poarta aceasta văzură o mare mulţime de copii, fetiţe şi băieţaşi, care săreau şi se jucau plini de voie bună.

Mama fetiţei avea voie să stea la poarta aceasta şi să privească oricât de mult, însă n-avea în niciun fel voie să facă un pas mai încolo. N-a putut să-şi vadă fetiţa, însă mai târziu, după ce privi cu toată băgarea de seamă pe toţi copiii, o văzu în mijlocul unei cete de fetiţe care râdeau şi se jucau. Fetiţa era roşie la faţă, ca un măr roşu şi arăta aşa de veselă, că de veselia ei se simţi năpădită de o nespusă fericire. Se rugă de sirenă să-i dea voie să locuiască şi ea în palat, pentru ca în chipul acesta să fie aproape de fetiţă. Sirena îi îndeplini bucuros această voie. Acum femeia putea privi toată ziua prin poarta de sticlă. Şi niciodată nu se sătura privind.

În fiecare zi cădea în genunchi înaintea sirenei, rugându-se să o lase să se întoarcă acasă pe pământ cu fetiţa ei. Dar la toate rugăminţile ei, sirena răspundea: „Nu, asta nu se poate!”

Totuşi, la urma urmelor, s-a înduioşat de lacrimile femeii şi i-a zis: „Îţi dau înapoi fetiţa, însă numai atunci când vei ţese pentru mine o manta din părul tău. Iată aici un borcănaş cu alifie, cu care ungându-te, părul îţi va creşte din nou şi foarte repede.”

Sărmana mamă s-a apucat numaidecât de lucru. Ţesea şi ziua şi noaptea fără să se odihnească măcar o clipă, însă, după ce îşi tăiase părul până la rădăcină şi-l ţesuse tot, a văzut că mantaua era gata abia la jumătate. Ce putea face acolo? Îşi zise în gând că poate sirena se mulţumeşte cu o jumătate de manta. Dar toate rugăminţile şi toate lacrimile ei nu i-au folosit la nimic. Sirena i-a răspuns scurt şi hotărât: „Rămâne aşa cum ne-am învoit. Până nu faci mantaua întreagă, nici să nu te gândeşti că ai putea lua fetiţa.”

Aproape nebună de durere, biata femeie se întoarse în camera sa. Şi a trebuit să aştepte mult, foarte mult, până când părul să-i crească îndeajuns. În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă îl ungea cu alifie şi se uita în oglindă să vadă dacă i-a crescut.

Aşa au trecut câţiva ani. Ea însă nu s-a lăsat, ci a ţesut mereu. În sfârşit, iată că sosi şi ziua când mantaua era gata şi întreagă. Femeia dete fuga la sirenă. Sirena cercetă mantaua cu de-amănuntul. Îi plăcu foarte mult şi lăudă pe mama fetiţei pentru măiestria ei.

„Acum, hai cu mine!” îi zise ea. Merseră la poarta de sticlă care se deschise singură. Şi iată că veni fetiţa, numai că acum nu mai era o fetiţă mică, ci o fecioară de toată frumuseţea. Nu e chip să arătăm în cuvinte bucuria şi fericirea mamei sale.

Sirena porunci ca două sirene să se înhame la o trăsură de aur. În trăsura aceasta mama şi fiica ei au fost duse până la ţărmul mării, aproape de căsuţa lor.

 

Anunțuri

DIAMANTUL DOMNIŢEI

28 Dec

DIAMANTUL DOMNIŢEI

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Un împărat vroia ca singura lui domniţă să se mărite după fiul unui împărat vecin, însă domniţa se îndrăgostise de fiul unui sfetnic de la curte şi spusese că mai bine moare, decât să nu ia pe tânărul care îi era aşa de drag şi care era atât de bun, viteaz şi chipeş. Împăratul era supărat foc din pricina aceasta şi avea de gând să arunce la temniţă pe fiul sfetnicului, iar pe domniţă să o ţie închisă în turla palatului, până ce se va hotărî să facă aşa cum îi cerea el.

Ca să scape de această primejdie, cei doi tineri se înţeleseră să fugă pe ascuns de la palat şi să meargă în altă împărăţie. Aşa şi făcură.

Tânărul, care era foarte bogat, luă cu el bani mulţi, iar domniţa îşi luă giuvaericalele. Călăriră pe doi cai sprinteni, porniră în miez de noapte şi nu se opriră decât a doua zi la amiezi, când domniţa începu să se simtă obosită. Locul unde se opriseră era în mijlocul unei păduri mari şi dese.

Domniţa îşi puse capul pe genunchii tânârului şi închise ochii, fiind cuprinsă de somn. Tânărul, pe când se uita la chipul ei şi nu se mai sătura de nespusa ei frumuseţe, văzu că domniţa poartă la gât, legată cu un lănţişor de aur, o cutiuţă de aur.

Doritor să ştie ce este în cutiuţa aceea, o scoase încetişor de la gâtul domniţei şi o deschise. În cutiuţă era un diamant mare şi care strălucea ca şi soarele. Însă tânărul voia să-l vadă mai bine la lumina soarelui. Pentru a nu trezi pe domniţă, rupse fără să se mişte din loc, muşchi şi iarbă verde, cu care făcu o pernă. Ca să aibă mâinile libere, puse diamantul jos, pe iarbă, iar el apucă binişor capul domniţei, îl potrivi pe perna de muşchi şi iarbă verde.

Însă când voi să ia din nou diamantul şi să-l privească la soare, iată că un corb, lăsându-se din zbor ca fulgerul, luă diamantul în cioc, apoi zbură într-un stejar din apropiere, unde începu să se joace cu el.

Tânărul sări după corb, alergă după el cât îl ţineau picioarele, dar corbul zbură într-un copac, până ce ajunse la un tufiş, unde pieri cu totul.

Bietul tânăr nu mai putea de necaz. Văzând că nu e chip să ia din nou diamantul, se hotărî să se înapoieze la locul unde lăsase pe domniţă dormind. Dar oricât a umblat şi oricât de mult s-a străduit, nu i-a fost cu putinţă să găsească drumul. Începuse să se lase noaptea, iar nenorocitul de el rătăcea mereu prin pădure.

Şi iată că dintr-un desiş îi ieşi înainte un om, care parcă ar fi răsărit din pământ. Pe omul acesta tânărul îl întrebă de drumul ce duce la stejarul sub care lăsase pe domniţă. „În pădure, îi răspunse omul, zâmbind cu un zâmbet ce semăna mai degrabă a rânjet, stejarii sunt cu miile şi cu zecile de mii şi sunt la fel cu toţii. De aceea, nu te osteni în zadar, ci haidem acasă la mine unde n-o să-ţi fie rău.”

Neavând încotro, logodnicul domniţei se duse cu omul acela, care locuia într-o casă ce nu era departe de acolo. Când intrară în casă, tânărul văzu în jurul unei mese unsprezece băieţi tineri, cam de aceeaşi vârstă cu dânsul. Masa era acoperită cu toate bunătăţile, iar tinerii mâncau şi petreceau cu mare veselie.

Stăpânul casei vorbi şi zise: „Acum sunteţi doisprezece, adică atâţia cât trebuie să fiţi. O să staţi aici, până ce se împlineşte anul, iar la sfârşitul anului o să dezlegaţi trei ghicitori. Cine le va dezlega va primi din partea mea o pungă de bani, care nu se va goli niciodată. Însă aceluia care nu va putea să le dezlege, îi voi tăia capul.”

Cei unsprezece tineri, gândindu-se că un an e vreme lungă şi că până atunci se pot întâmpla unele lucruri, îi deteră înainte cu ospeţele şi petrecerile. Numai logodnicul domniţei nu petrecea şi aproape că nu se atingea de mâncare. Zi şi noapte se gândea la domniţă şi se cutremura la gândul că o lăsase singură în pădure.

Ce s-a întâmplat însă cu domniţa? Când s-a trezit, a dat un ţipăt de groază, văzând că iubitul ei logodnic nu mai era lângă dânsa. L-a strigat de nenumărate ori pe nume şi l-a căutat peste tot, dar, precum ştim, n-avea cum să-l găsească.

Însă a rămas încremenită şi a început să fie roasă de bănuieli negre când a văzut că nu mai are la gât cutiuţa cu diamantul. Să i-o fi luat şi să fi fugit, părăsind-o pe ea în pădure? Cu greu îi venea să creadă aşa ceva.

Cu inima frântă de durere, căută să iasă din acea pădure a nenorocirii. După ce rătăci de multe ori, putu, în sfârşit, să iasă. Dar în loc să se întoarcă la părinţii săi, deschise o ospătărie cu banii lăsaţi de logodnicul ei, vânzând giuvaericalele ce le luase cu dânsa la plecarea de acasă. Pe o tablă de fier, agăţată peste poarta ospă-tăriei, scrise cu litere mari că dă, fără să ceară un ban, găzduire şi mâncare la toţi drumeţii bolnavi şi nevoiaşi. Făcuse aceasta cu nădejdea că, poate, trece pe acolo şi logodnicul ei.

Între acestea, la casa din pădure se apropia să se împlinească anul. Cei unsprezece tineri îi dădeau înainte cu chefurile şi petrecerile şi nu se gândeau deloc la cele trei ghicitori ce trebuiau să le dezlege. Cu atât mai mult însă se gândea la ghicitori logodnicul domniţei. Ba chiar într-o seară, când nu-şi mai găsea linişte, ieşi pe furiş din casă şi merse în pădure, unde, mâhnit şi amărât, se trânti la rădăcina unui stejar bătrân.

Pe când stătea aşa, trei corbi veniră în zbor şi se aşezară pe crăcile stejarului. Îndată după aceea, corbii începură să-şi vorbească între dânşii. Tânărul, care aproape îşi ţinea răsuflarea, vrând să audă cât mai bine, rămase nespus de uimit, când auzi că glasul primului corb, care începuse să vorbească, este la fel cu glasul omului care era stăpânul casei din pădure.

Corbul acela vorbi, zicând: „Mâine înjunghiem unsprezece tineri graşi şi unul slab şi jigărit, care este logodnicul domniţei.”

„Crezi tu că are să cadă în cursă?” întrebă al doilea corb.

„Mâine, răspunse primul corb, au de dezlegat trei ghicitori, despre care ei nu ştiu nimic.”

,,Şi cum sunt aceste ghicitori?” întrebă corbul al treilea.

Primul corb răspunse, precum urmează: „Prima ghicitoare este: din ce e făcută casa mea din pădure? A doua este: de unde li se aduce mâncarea? Iar ghicitoarea a treia este: cu ce e casa mea luminată şi ziua şi noaptea?”

„Ha, ha! râse al treilea corb, eu ştiu să le dezleg. Casa e făcută din oasele sutelor de tineri, pe care i-ai înjunghiat până acum. Mâncarea li se aduce de la bucătăria palatului, iar casa este luminată şi ziua şi noaptea cu diamantul ce l-ai furat logodnicului domniţei şi pe care l-ai agăţat în tavan.”

„Aşa este!” îi întări vorba primul corb.

Râseră tustrei, apoi, dând din aripi, părăsiră stejarul şi zburară încolo.

Pentru întâia oară, tânărul nostru, care îşi însemnase totul în minte, dormi o noapte liniştită.

Dimineaţa următoare, stăpânul casei strânse pe toţi tinerii şi le ceru să dezlege cele trei ghicitori de mai sus. La întrebarea: „Din ce este făcută casa?” unii răspunseră că e făcută din piatră, alţii, din cărămidă, alţii, din lemn. Numai logodnicul domniţei răspunse zicând: „Din oasele sutelor de tineri, pe care i-ai înjunghiat”.

„Ai ghicit bine!” zise omul, care puse a doua întrebare: „De unde vi se aduce mâncarea?”

„De la cârciuma din sat,” răspunseră cei unsprezece tineri într-un glas.

„De la bucătăria împăratului,” răspunse la rândul său logodnicul domniţei.

,,Aşa este, ai ghicit bine!” îi zise omul, punând şi a treia întrebare: „Casa mea cu ce este luminată şi ziua şi noaptea?”

„Cu o lampă mare!” răspunseră cei unsprezece tineri, pe când tânărul nostru răspunse: „Cu diamantul meu, de mi l-ai furat în pădure, când îţi luaseşi chipul de corb şi pe care l-ai agăţat în tavan.”

„Ai ghicit bine şi ghicitoarea aceasta, îi zise omul. Iată acum şi punga de bani, care nu se goleşte niciodată, îţi dau înapoi şi diamantul şi îţi dau şi drumul să mergi în lumea largă să-ţi cauţi logodnica.”

Îi dete, aşadar, şi punga, şi diamantul, pe când celorlalţi unsprezece tineri le tăie capetele.

Logodnicul domniţei nu mai stătu o clipă la casa din pădure, ci porni numaidecât în lumea largă, vrând să găsească pe logodnica sa, căreia îi ducea aşa de mult dorul. Cercetă multe sate şi oraşe, trecu din împărăţie în împărăţie, dar nicăieri n-a putut afla vreo veste despre dânsa.

Anii treceau unul după altul; dar de domniţă nu putea să afle nimic. La urmă, îşi pierdu orice nădejde şi căzu bolnav. Abia se putea ţine pe cal şi nu mai putea duce la gură nici mâncarea. Ajunsese umbra tânărului voinic şi chipeş de odinioară.

Rătăcind aşa, din loc în loc, sosi într-o seară la ospătăria deschisă de domniţă. Citi ce era scris deasupra porţii cum că sunt găzduiţi şi hrăniţi de pomană toţi drumeţii bolnavi şi nevoiaşi. „N-am nevoie să mi se dea ceva de pomană, îşi zise el, deoarece punga ce mi-a dat omul de la casa din pădure nu se goleşte niciodată.”

Totuşi, intră în ospătărie şi fu dus înaintea domniţei, dar nu se recunoscură unul pe altul. Anii ce trecuseră şi durerea din sufletul lor îi schimbaseră pe amândoi.

Tânărul a fost dus într-o cameră şi îngrijit cu de toate. „N-am nevoie de lumină” zise el, când o slugă îi aduse o lumânare.

Rămânând singur, scoase din cutiuţă diamantul şi-l puse pe masă, gândindu-se la domniţă. O slujnică văzu din curte lumina cea strălucitoare şi alergă la domniţă, ca să-i dea de veste.

Domniţa merse la camera tânărului bolnav, deschise uşa, dar rămase nedumerită în uşă, când văzu că lumina cea strălucitoare vine de la diamantul ei.

Când îşi mai veni în fire, întrebă pe tânăr de unde are diamantul. Însă, când a început să stea de vorbă, iar diamantul să le lumineze chipurile, se recunoscură şi se aruncară unul în braţele celuilalt. De fericire, râdeau şi plângeau în acelaşi timp.

Bucuria că şi-a găsit din nou logodnica l-a însănătoşit pe tânăr în câteva zile. Au plecat de la ospătărie şi au mers împreună la tatăl domniţei. Când a aflat împăratul cât de credincios a fost tânărul, a consimţit cu bucurie la căsătoria lor şi l-a făcut pe ginerele său urmaş la scaunul împărătesc.

 

DARUL ZÂNEI – POVESTE GERMANĂ

28 Dec

DARUL ZÂNEI – POVESTE GERMANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

La marginea unui oraş, într-o mahala nu departe de un râu, era o căsuţă; un sărman pescar locuia  acolo cu fetiţa şi nevastă-sa. Lotta, căci aşa se numea fetiţa, de vreo zece ani, trebuia să dea o mână de ajutor părinţilor. Ea ajuta pe tatăl său ca să-şi cârpească plasa şi mergea adesea cu mama sa în oraş, ca să vândă peştele pe care-l prindea tatăl ei. Lotta făcea toate acestea însă cu foarte mare neplăcere. Cu drag cutreiera doar străzile oraşului, fără să facă nimic. Se oprea peste tot, ca să se minuneze de lucrurile aşezate în vitrine. Iar mamă-sa rămânea necontenit la locul ei ca să vândă, sau dacă părăsea dugheana, se ducea să cumpere câte ceva cu puţinii bani ce-i putea câştiga.

Dar într-o zi, Lotta văzu pe prinţesa castelului din apropiere trecând într-o minunată şi sclipitoare caleaşcă de aur. De atunci copila fără minte chinuia necontenit pe mamă-sa, căci ea vroia să aibă un veşmânt asemănător cu acel al prinţesei. Aşa făcea toată ziua şi chiar seara când se culca în pătucul ei.

După ce-şi spunea rugăciunea, striga printre lacrimi: „Vreau să am o haină de mătase, cum poartă prinţesa!” Numai ca să-şi liniştească copila, mama îi răspundea fără să se gândească: „Dacă vei fi totdeauna cuminte şi silitoare, când vei ajunge mare şi vei avea mai multă minte, atunci vei avea o haină de mătase”. Abia atunci Lotta adormea.

Când ceilalţi copii vorbeau despre Crăciun şi despre darurile ce trebuiau să le primească, atunci Lotta spunea plină de mândrie: „Mie trebuie să-mi aducă o haină strălucitoare de mătase”. Pentru că Lotta de acum încolo nu mai vorbea de altceva, toţi copiii au luat-o în râs, căci şi ei doreau haine frumoase, dar niciodată nu s-au gândit la veşminte de mătase. Lotta se gândea mereu dacă în curând are să fie destul de mare ca să primească haina, dar ca să fie silitoare şi ca să înveţe ceva, nu se gândea deloc.

Când Lotta a împlinit cincisprezece ani, s-a gândit că trebuie să primească în dar de la mamă-sa mult promisa haină. Dar aceasta îi spuse pe faţă că nu se potriveşte cu ea o haină atât de minunată şi de asemenea că ea este prea săracă pentru ca să i-o poată cumpăra. Atât de mâhnită fu Lotta, că ieşi din casă şi merse afară pe câmp unde creşteau holdele cele verzi. Merse mai departe, până în pădure şi apoi mai departe, fără să ia aminte de drum. Deodată în faţa ei se ivi un desiş de brazi, care îi închidea drumul. Se aşeză pe o piatră şi suspinând, zise:

,,O, dacă totuşi ar apare o zână, dorinţele inimii mele ar putea fi împlinite.” Abia spusese aceste cuvinte, că desişul se despărţi şi apăru o făptură înaltă şi plină de lumină. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase care strălucea în toate culorile curcubeului. Da, această rochie era şi mai frumoasă decât rochia prinţesei. Când Lotta zări pe frumoasa femeie, se sculă cu grabă şi o salută respectuos; dar tânăra femeie o privi mânioasă şi-i zise: „Eu sunt zâna Florida şi trebuie să te pedepsesc pentru îndrăzneala ta, căci tu ai cutezat să pătrunzi în împărăţia mea, fără să-mi ceri voie. Să spui numai un cuvânt şi îndată te prefac într-o bufniţă sau într-un liliac. Dar de data asta va trebui să te iert, căci astăzi este ziua de naştere a singurei mele fiice şi de aceea îţi voi arăta milă şi îndurare. Vreau chiar să-ţi îndeplinesc o dorinţă, dacă ai cumva vreuna.”

„Dacă eşti într-adevăr o zână, răspunse Lotta, atunci eşti bogată şi puternică. De aceea, dă-mi, te rog, o rochie ca a ta.”

„Eşti fără minte, îi zise zâna, hai, cere altceva, o asemenea haină nu-i de tine.”

Însă Lotta nu ascultă sfatul bun al zânei, ci se gândi numai că, în sfârşit, va putea primi preţioasa haină de atâta timp dorită şi prin care va putea să trezească invidia şi mirarea prietenelor sale. Şi nu se lăsă până ce zâna nu-i dete o strălucitoare rochie de mătase.

„Însă un lucru te leagă de această rochie, îi aminti zâna. Când o vei îmbrăca, nu trebuie să te priveşti niciodată în oglindă căci de vei face astfel, vrăjitorul cel rău al ţinutului capătă putere asupra ta şi te preface îndată într-o dihanie groaznică. Bagă de seamă!”

Zâna pieri, iar Lotta înfăşură cu grijă preţiosul dar. Era peste măsură de fericită, dar ea nu luase aminte că rătăcise jumătate din noapte prin pădure, mai înainte de a găsi o ieşire din aceste locuri sălbatice.

Înfometată şi sleită de puteri ajunse târziu la căsuţa părinţilor ei. A doua zi arătă prietenelor, tatălui şi mamei darul zânei. Era într-adevăr o minunăţie orbitoare, când Lotta desfăşură rochia şi razele soarelui se jucară într-însa. Fericirea strălucea în ochii Lottei, dar mamă-sa nu se bucura deloc, căci auzise felul cum copila era legată de haină, şi-i dădea adesea sfatul să înapoieze zânei darul periculos. Dar Lotta nici nu vroia să audă de aşa ceva; totuşi promise mamei sale că nu se va uita niciodată în oglindă. Acest lucru, desigur, nu-i făcea plăcere, însă când seara mergea în cămăruţa ei şi privea pe fereastră luna, atunci aşternea veşmântul zânei. Lotta se bucura mult când vedea cum mătasea străluceşte, de îndată ce razele lunii cădeau pe ea. Dar puţin câte puţin, Lotta s-a plictisit ţinând strălucitoarea haină numai în casă. Şi astfel gândi ea: „Dacă nu pot să mă privesc, totuşi alţii pot să mă admire. Părinţii, desigur, n-au să fie împotrivă, dar e mai bine să aştept până când voi fi odată singură acasă.”

Prilejul îl găsi curând.

Tatăl şi mama s-au dus într-o după-amiază în vizită la o familie. Lotta abia se văzu singură, că se îmbrăcă cu haina zânei şi începu să se plimbe prin faţa casei încoace şi încolo. O pasăre, care zbura pe acolo, ciripi: ,,O, ce frumoasă, ce frumoasă!” Gândăceii şi micile albine, bâzâind, şopteau: „Da, este o minune, o adevărată minune!”

Iar un băieţel, care alerga pe acolo, puse mâna la ochi, ca soarele să nu-i împiedice vederea şi rămase mult timp în loc, admirând veşmântul copilei. Lotta auzise şi văzuse cum toţi rămăseseră uimiţi: „Aşadar, sunt atât de frumoasă, zise ea, şi totuşi nu pot să mă privesc măcar o dată, asta e tare păcat! Însă zâna m-a oprit numai să mă uit în oglindă, aceasta, desigur, nu o voi face niciodată, dar mă voi duce până la râu, care îmi va arăta atât de bine chipul meu, ca şi oglinda.”

La malul apei crescuse o salcie bătrână, în care acum se aşeză o bufniţă mare. cu penele zburlite. La început, Lotta se sperie, însă se gândi că bufniţa nu vede noaptea, şi deci acum nu o poate vedea. Se aplecă peste apă, ca să-şi admire strălucitoarea-i înfăţişare. Plină de fericire, bătu din palme, dar îndată veni şi bufniţa zburând şi atinse cu aripile-i deschise, mari, fruntea şi capul Lottei. Ea nu se mai putu ţine pe picioare şi căzu la pământ.

În timpul acesta, mamă-sa se întorsese acasă, căutase pe Lotta, însă nu o găsise nicăieri. Când ieşi afară din casă, o văzu la râu, alergă cât putu de repede, ca să o scape; dar din Lotta nu mai era nimic de văzut, căci fusese prefăcută într-o libelulă ce zbura tristă împrejurul mamei sale, care nu ştia că aceasta este Lotta sa.

 

CUTIA DORINŢELOR – POVESTE SPANIOLĂ

28 Dec

CUTIA DORINŢELOR – POVESTE SPANIOLĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

A fost odată un tânâr, căruia îi plăcea să cerceteze oraşe şi ţări, aşa ca să afle mereu alte drumuri. Într-una din zile, pe când mergea pe jos, pe drumul mare, izbi cu piciorul o cutie. O ridică şi o deschise.

Însă, îndată ce o deschise, cutia îi vorbi, zicându-i în spaniolă: „Que queris, senor?” ceea ce înseamnă: „Ce doreşti, stăpâne?”

Tânărul nostru s-a speriat, auzind că o cutie vorbeşte. Dar în loc de a o arunca, o închise şi o băgă în buzunar. După aceea, îşi văzu înainte de drum. Însă, pe când mergea, îşi vorbea singur, zicând: „Dacă mă mai întreabă ce doresc, am să ştiu ce să-i răspund.”

Şi aşa, după o bucată de drum, o scoase din buzunar şi o deschise din nou. Iarăşi se auzi glasul cutiei, care îl întrebă: „Que queris, senor?”

„Doresc, răspunse tânărul, ca pălăria mea să se umple de bani de aur.” Şi numaidecât pălăria i se umplu până sus de tot cu bani de aur.

Tânărul călător era încântat. Ştia că de acum încolo n-are să mai ducă lipsă de nimic. Şi-a văzut, aşadar, de drum înainte, trecând prin păduri dese, până ce, în sfârşit, sosi la un palat de toată frumuseţea. În palatul acesta locuia un împărat. Tânărul făcu de mai multe ori ocolul palatului, fără să se îngrijească dacă îl vede cineva.

L-a văzut însă împăratul şi l-a întrebat ce treabă are şi de ce se tot învârteşte în jurul palatului. „Aşa, mă uitam şi eu la palat”, zise tânărul.

„Nu cumva ai dori să ai şi tu unul la fel?” îl întrebă iarăşi împăratul.

Tânărul nu răspunse la această întrebare, ci, îndepărtându-se de palat, aşteptă să se însereze.

După ce s-a înserat, a scos din nou cutia şi i-a deschis capacul. „Que queris, senor?” îl întrebă ea. „Doresc să-mi clădeşti un palat cu cărămizi de aur, cu ţigle de diamant, iar toată mobila să fie numai de aur şi argint”.

Nici nu isprăvi bine de spus aceste vorbe, şi iată că peste drum de palatul împărătesc s-a ridicat un palat, clădit întocmai aşa cum îl dorise. În dimineaţa zilei următoare, când împăratul s-a sculat din somn, a rămas uimit, văzând măreţia de palat, care strălucea la lumina soarelui. Slugile de la palat nu mai puteau să-şi vadă de treabă, fiindcă toată vremea priveau cu gura căscată la palatul de peste drum.

Împăratul a mers să facă o vizită tânărului nostru. I-a povestit, că deşi împărat, este însă foarte sărac şi i-a spus că ar fi mai bine să trăiască împreună, fie într-un palat, fie în celălalt. Ba i-a mai spus că-i dă de soţie pe domniţă, singura sa fiică.

Flăcăul nostru a primit să facă aşa cum i-a cerut împăratul. A luat în căsătorie pe domniţă, locuind însă numai cu ea în palatul de aur şi de diamant.

Dar împărăteasa mamă nu mai putea de necaz şi de pizmă. Fiică-sa îi povesti despre cutia năzdrăvană, iar împărăteasa dete bani unei servitoare şi o înduplecă să fure cutia. Servitoarea căută mai întâi să afle unde pune tânărul cutia în timpul nopţii. Şi aşa, într-o noapte, când toată lumea adormise, servitoarea fură cutia şi o duse împărătesei.

Oh, cât de fericită era împărăteasa! Deschise cutia şi la întrebarea despre ce doreşte, răspunse numaidecât: „Doresc să mă iei pe mine, pe soţul meu, împăratul, pe servitorii noştri şi frumosul palat al ginerelui meu şi să ne duci în partea cealaltă a Mării Roşii. Însă fiică-mea şi ginerele meu să rămână aici”. Şi s-a făcut întocmai.

Dimineaţa, când tânăra pereche s-a trezit din somn, au văzut că sunt în palatul cel vechi şi fără cutia năzdrăvană. Au căutat-o peste tot, dar, cum lesne înţelegem, n-a fost chip să o găsească.

Atunci tânărul pricepu că nu e vreme de pierdut. Îşi umplu buzunarele cu galbeni, încălecă pe calul său cel mai sprinten şi porni la drum numaidecât. Merse fără să se oprească, însă în zadar căută cutia în împărăţiile vecine. Merse şi mai departe, isprăvi toţi banii, dar el nu se opri. Mergea înainte, trăind din pomana ce-i dădea unul şi altul.

Îi spuse însă cineva că trebuie să meargă şi să întrebe luna, fiindcă umblă mult, vede multe, aşa că se poate să fi aflat ceva despre cutie. Tânărul a pornit-o spre Lună. A umblat el multe luni de zile, până ce, în sfârşit, a ajuns în ţara Lunii.

Acolo i-a ieşit întru întâmpinare o băbuţă, foarte bătrână, care i-a zis: „Ce cauţi aicea? Nu ştii că fiica mea, Luna, mănâncă pe orice om întâlneşte? Dacă ţii la viaţă, întoarce-te şi fugi cât mai e vreme.”

Însă tânărul i-a povestit băbuţii tot păsul ce-l mânase pe drumuri. I-a vorbit despre cutia năzdrăvană şi i-a spus că se poate ca Luna, care umblă mult şi vede multe, să ştie ceva despre palatul cu ziduri de aur şi cu acoperişul de diamant.

Dar tocmai când să isprăvească de povestit, iată că sosi şi Luna, spunând că-i miroase a carne de om viu. Însă mamă-sa îi spuse despre nenorocirea tânărului, despre cutie şi despre palatul care i s-a furat. Şi a venit să întrebe dacă nu cumva ea, Luna, a văzut palatul acesta.

„Nu, n-am zărit vreun palat în felul acesta, răspunse Luna, însă Soarele umblă mai mult şi merge mai departe decât mine, de aceea, tânărul să meargă la el şi să-l întrebe.”

Tânărul plecă de la Lună şi merse înainte, umblând mult, foarte mult, până ce, în sfârşit, sosi în ţara Soarelui. Şi acolo, i-a ieşit întru întâmpinare o băbuţă bătrână, foarte bătrână, care i-a zis: „Ce cauţi aice? Nu ştii că fiul meu, Soarele, mănâncă pe orice om întâlneşte? Dacă ţii la viaţă, întoarce-te şi fugi cât mai e vreme.”

Dar şi acestei băbuţe tânărul îi povesti tot păsul şi toate nenorocirile sale. Pe când povestea, iată că pică şi Soarele, care spuse că-i miroase a carne de om viu şi se bucură, fiindcă va avea ce să mănânce la masă. Dar băbuţa îl potoli, vorbindu-i despre nenorocirea tânărului şi întrebându-l dacă n-a văzut palatul cu zidurile de aur şi cu acoperişul de diamant.

„Nu, n-am văzut niciun palat de felul acesta, răspunse Soarele, dar se poate ca Vântul, care pătrunde peste tot şi află lucruri pe care nu le ştie nimeni altul, să fi mers şi la palatul tânărului.”

Tânărul porni din nou la drum, cerşind câte o bucăţică de pâine, până ce, în sfârşit, sosi şi în ţara Vântului. Găsi şi acolo o băbuţă bătrână, care muncea de zor, ca să umple cu apă nişte butoaie de o mărime nemaipomenită.

Şi această băbuţă îi spuse să se întoarcă şi să fugă, fiindcă fiul ei, Vântul, îl va mânca şi că se va întoarce flămând şi urlând de mânie. Dar şi tânărul nostru îi povesti păsul şi îi spuse că mai bine ar fi să moară, decât să rămână fără cutia sa şi fără palatul său cum nu se mai găseşte un al doilea pe toată suprafaţa pământului.

Băbuţei i se făcu milă de el şi-l ascunse sub scara din casă. Nu trecu mult şi se auzi cum vine Vântul, strigând şi urlând. Toată casa în care fusese ascuns tânărul fu zguduită din temelii.

În fiecare seară, când se întorcea acasă, Vântul avea obiceiul să bea mai întâi câteva butoaie de apă – atâta era de însetat – şi apoi să mănânce. Însă acum strigă: ,,Mamă, îmi miroase a carne de om! Dă-l încoace pe omul acesta, ca să-l mănânc numaidecât!”

Însă mamă-sa i se rugă să-l cruţe, spunându-i că este un tânăr nenorocit, care a fost trimis de Soare şi că Vântul ar face mai bine să-l asculte şi să-i dea o mână de ajutor.

„Să iasă înaintea mea, că nu-l mănânc şi nu-i fac niciun rău!”, zise Vântul, potolindu-se.

Tânărul ieşi de la locul de sub scară, unde stătea ascuns, şi îi povesti cum i-a fost furat palatul cu cărămizi de aur, cu acoperişul de diamant şi cu toată mobila de aur şi argint.

„Vântule atotputernic, zise mai departe tânărul, la tine m-a trimis Soarele, căci numai tu, care faci mereu ocolul pământului şi pătrunzi peste tot, mi-ai putea spune unde se găseşte acum palatul, care mi-a fost furat.”

„Da, am văzut palatul despre care îmi vorbeşti, îi răspunse Vântul. L-am văzut şi, în ziua aceea, am suflat în el cu toată puterea. Am suflat de sus în jos, de jos în sus, am suflat din faţă, am suflat din spate, dar cu toate acestea, n-am putut să-i mişc din loc măcar o ţiglă.”

„Fii bun, i se rugă tânărul, şi spune-mi mai repede unde, în care parte a pământului se găseşte?”

„E departe, este foarte departe de aici, îi zise Vântul. Este tocmai în partea cealaltă a Mării Roşii.”

Însă tânărul nostru nu-şi pierdu curajul, că mai are de făcut un drum aşa de lung. Îşi luă, aşadar, rămas bun, mulţumind Vântului şi mamei Vântului de mii şi mii de ori şi merse luni, multe luni de zile. În sfârşit, trecu în partea cealaltă a Mării Roşii şi ajunse la palatul său. Intră în curtea palatului şi întrebă dacă n-au nevoie de vreo slugă. I s-a răspuns că este nevoie de un grădinar.

„Mă pricep foarte bine la grădinărit”, zise tânărul. Şi ce mulţumire simţi când a văzut că a fost tocmit grădinar!

Tot văzându-şi de treabă, căuta mereu să intre în vorbă cu servitorii şi servitoarele de la palat, întrebând despre traiul stăpânilor lor şi despre lucrurile minunate de acolo. Mai ales, a izbutit să câştige încrederea unei servitoare. Aceasta îi spuse povestea despre cutia năzdrăvană, iar el, făcându-i tot felul de promisiuni, o înduplecă să ia cutia, fără să fie văzută de altcineva, şi să i-o arate lui.

Într-una din nopţi, servitoarea izbuti să fure cutia şi să o ducă tânărului, care o aştepta într-un loc mai ascuns din grădină. Ne închipuim lesne bucuria tânărului, când văzu că, în sfârşit, a pus din nou mâna pe cutie. O deschise numaidecât, iar cutia îl întrebă: „Que queris, senor?”

„Mă mai întrebi ce doresc? răspunse el. Vreau ca în această clipă să merg cu palatul meu la locul unde a fost, iar împăratul, împărăteasa şi toţi servitorii lor – afară de această servitoare – să fie înecaţi în Marea Roşie.”

Nici nu isprăvi bine de vorbit, că s-a şi găsit cu palatul la locul vechi, unde îl aştepta domniţa, soţia sa, pe când împăratul, împărăteasa şi toţi servitorii de la palat zăceau înecaţi în fundul Mării Roşii.

 

 

CRISTINA DIN PĂDURE

28 Dec

CRISTINA DIN PĂDURE

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Cristina din pădure era singură pe lume. Părinţii îi muriseră de mult, iar mormintele lor, deasupra cărora se înălţau două cruci de lemn, erau aproape de locuinţa ei şi lângă un izvor cu apă rece.

Cristina se ruga în toate zilele la aceste morminte şi, cum stătea îngenuncheată, i se părea că aude glasul aşa de dulce şi plăcut al părinţilor săi.

Iar florile de pe morminte îmbătau văzduhul cu parfumul lor.

Aşa trecu vremea pentru Cristina, care se făcuse de-acum o fată răsărită şi de toată frumuseţea. Şi veni feciorul de împărat, călare pe roibul său, şi văzând-o pe Cristina îngenuncheată la cele două morminte, şi aşa de frumoasă, se opri din mers, descălecă şi apropiindu-se de dânsa o întrebă cu un glas plin de blândeţe : „Ce faci în locul acesta? Eşti o fiinţă pământeană sau un înger coborât din ceruri ?”

„Sunt Cristina din pădure, îi răspunse ea, săracă şi singură pe pământ. Aicea sunt mormintele părinţilor mei.”

Iar feciorul de împărat o luă de mână şi-i zise : „Vino cu mine la palatul meu şi jur că ai să fii pentru mine fiinţa cea mai iubită pe pământ.”

„Viu !” îi întări Cristina vorba, privindu-l cu toată încrederea. Rupse un trandafir, câteva flori de „nu-mă-uita” şi puţină iederă de pe mormintele părinţilor săi, le prinse la piept şi întinse apoi feciorului de împărat mâna. Iar el o puse pe calul său şi se întoarse la palat iute ca vântul.

Acolo, feciorul de împărat o puse pe Cristina să şadă într-un scaun de aur, iar el, ducându-se la maică-sa, împărăteasa, îi zise: „Mamă, am găsit în pădure o fată, cum nu i se află pereche în frumuseţe şi în bunătate. Dă-mi, te rog, voie să mă cunun cu dânsa.”

Maică-sa îi răspunse îngrozită : „Cum se poate să-ţi părăseşti logodnica, pe Domniţa din «Insula verde», cu care domniţă tatăl tău te-a logodit încă de când erai un copil ?”

Decât feciorul de împărat i se rugă aşa de mult, încât se mai înmuie şi maică-sa, împărăteasa, şi-i zise să o lase să vadă şi să cerceteze dacă fata găsită în pădure e vrednică să stea într-un scaun împărătesc.

Împărăteasa chemă pe Cristina la dânsa şi nu fu puţin mirată văzând cât e de frumoasă şi ce bună arată a fi la suflet. Cu toate acestea, o întrebă cu glas aspru, şi răstit : „Cum te cheamă şi ce cauţi aicea ?”

„Sunt Cristina din pădure şi nu doresc altceva decât să văd din când în când chipul fiului Măriei Tale.”

„Bine, am să-ţi dau voie, îi răspunse împărăteasa, fiind tot întunecată, însă dacă poţi să duci la bun sfârşit trei treburi ce îţi voi spune să faci.”

„Ce am de făcut, înaltă stăpână ?” întrebă Cristina cu glasul ei blând.

„Iată ce: să mergi la poiana din mijlocul pădurii, acolo unde zânele se strâng în toate nopţile. O nenorocire groaznică îmi ameninţă casa şi familia, şi numai regina zânelor ştie şi poate să o îndepărteze. Să-mi aduci aicea pe regină, ca să o pot întreba. Aceasta e cea dintâi treabă ce îţi cer să-mi faci.”

Cristina zâmbi şi zise: „Să aşteptăm când o fi noapte cu lună plină şi atunci am să-ţi aduc pe regina zânelor.”

Sosi şi noaptea aceea şi Cristina se duse la poiana din mijlocul pădurii, o poiană ce îi era bine cunoscută şi care era toată acoperită de tot felul de flori frumoase. Din rouă ce cădea pe florile acestea, zânele îşi pregăteau vinul lor. Dealtfel, zânele o cunoşteau pe Cristina şi ţineau mult la dânsa.

Când sosi în poiană, Cristina nu găsi acolo decât pe Puc, pe piticul Puc, bătrân de când lumea. „Ce faci aicea, moşule, şi unde e regina zânelor?” îl întrebă ea.

„Cristino dragă, nu ştiu unde e regina, iar eu gust vinul nostru, ca să văd dacă e nimerit, ori ba. Uite aşa!” Şi Puc îşi duse la gură potirul unei flori şi dete pe gât toată roua dintr-însul. Apoi făcu la fel cu altă floare, şi cu alta, şi cu alta, până ce se ameţi de-a binelea.

Puc se porni atunci să cânte, să joace şi să se tăvălească printre flori. Cristina, văzând că nu e nimic de făcut cu dânsul, nu-l mai întrebă ceva, ci stătu să aştepte sosirea zânelor.

Când bătu miezul nopţii, veniră şi zânele, frumoase şi zvelte, cum nu se poate spune în cuvinte, şi umplură poiana cu veselia şi zburdălnicia lor. Fiecare potir de floare deveni acum un pahar, fiecare frunză o măsuţă în jurul căreia zânele mâncau şi benchetuiau, iar fiecare foaie de trestie, o sabie cu care se luptau între ele, pentru a câştiga mingea de aur ce le-o făuriseră piticii. Alte zâne cântau şi jucau, pe când altele ţeseau o pânză fină, din fire aurite de păianjen.

Cristina, însă, se duse la locul unde şedea regina zânelor şi-i zise cu glas rugător: „Fii aşa de bună şi vino cu mine la palatul împărătesc, fiindcă o nenorocire mare ameninţă casa şi familia feciorului de împărat.”

Regina zânelor se gândi un răstimp şi apoi zise: „Da, viu, fiindcă mă rogi tu; să ştii însă că nu e tocmai pricepută cine te-a trimis să mă chemi.”

Merseră amândouă într-o trăsură de muşchi de pe arbori, trasă de şase păuni.

Iar la palat, Cristina auzi cum regina zânelor îi spune împărătesei bătrâne: „Dragă soră, cauţi în depărtare ceea ce ai acasă la tine.” Altceva nu-i mai spuse, ci se întoarse din nou la poiana din pădure.

În dimineaţa următoare, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Ai adus aicea pe regina zânelor, aşa că ai isprăvit cu bine cea dintâi treabă. Ţineam să ştiu unde este un giuvaer, pe care ea îl dăruise odată soţului meu, împăratul, şi de care giuvaer atârnă fericirea casei şi familiei mele. Soţul meu a murit câteva zile după ce îl pierduse, aşa că nimeni nu ştie unde este. E un giuvaier galben şi strălucitor ca soarele şi are într-însul multe puteri ascunse. Regina zânelor mi-a spus în cuvinte puţin lămuritoare că ar fi aici, în casă. Am dat poruncă să fie căutat peste tot, dar n-a fost chip să fie găsit. Acum să-l găseşti tu, ca să văd dacă poţi aduce fericire în palatul meu. Aceasta e a doua treabă ce trebuie să duci la bun sfârşit.”

Cristina zâmbi, aşa ca şi cum s-ar deschide o roză tânără. Scoase din buzunar o piatră frumoasă şi aurită şi întrebă: „Nu cumva e acesta giuvaerul ce căutaţi?”

„Da, acesta e! strigă împărăteasa, dar unde l-ai găsit?”

„L-am găsit într-un cuib de coţofană, când izbucnise furtuna şi mă dusesem să-i scap de la moarte pe bieţii puişori”.

Împărăteasa cercetă giuvaerul cu băgare de seamă şi văzu că se făcuse mai frumos decât era mai înainte. Înţelese că giuvaerul a fost în mâini bune.

De aceea îi zise Cristinei cu blândeţe: „Păstrează-l tu„ până ţi-l cer; în mâinile tale e bine păstrat şi vei avea nevoie de el.”

După câteva zile, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Îţi mai rămâne de făcut a treia şi cea din urmă treabă. Mâine soseşte aicea domniţa din «Insula verde», adică domniţa care este logodnica fiului meu. Peste cinci ani se va face căsătoria lor. Tu nu poţi sta aicea şi n-ai voie să vezi pe fiul meu decât dacă primeşti să fii servitoarea logodnicei lui.”

La cuvintele acestea, bietei Cristina cât p-aci să-i plesnească inima şi să-i sară din piept. Îşi strânse însă tot curajul şi zise cu glas stins: „Da, înaltă stăpână, voi face cum îmi porunciţi!”

Ziua următoare sosi şi domniţa din Insula Verde. Era frumoasă ca soarele ce răsare şi feciorul de împărat ţinea mult la dânsa, toată ziua plimbându-se împreună în grădină. Multă vreme Cristina servi ca slujnică supusă şi ascultătoare, fără să se plângă şi fără să murmure.

Însă când trecu anul şi se apropie ziua de nuntă, se făcuse la faţă albă ca varul, de credeai că se înfăşurase într-un linţoliu de moarte, şi ochii îi erau tulburi ca o zi mohorâtă şi ploioasă. Iar în ajunul zilei de nuntă se furişă de la palat şi se duse să plângă la mormântul părinţilor ei. Florile de pe mormânt erau scăldate în lacrimile ei, dar cu cât plângea, cu atât se simţea mai uşurată la inimă.

Se despărţi de morminte cu liniştea în suflet şi intră în coliba părintească, unde se culcă şi dormi.

În somn i se păru că aude o muzică şi muzica se apropia din ce în ce de dânsa şi pe urmă i se păru că doi ochi mari şi strălucitori s-au aplecat asupra ei privind-o. Cristina deschise ochii şi văzu stând în picioare lângă ea pe feciorul de împărat, care o cuprinse în braţe. Veni şi împărăteasa mamă şi-i zise: „Ai dus la bun sfârşit cele trei încercări la care te-am supus. Am văzut că eşti vrednică, prin harurile cu care eşti înzestrată, aşa că tu eşti logodnica fiului meu şi vom face chiar astăzi nunta.”

Împărăteasa îi puse apoi în deget un inel de aur, iar pe cap o cunună tot de aur.

Veni şi sora fiului de împărat, fiindcă domniţa din „Insula Verde” nu era decât sora lui, iar nicidecum logodnică, o îmbrăţişa pe Cristina şi-i zise: „Să mă înveţi şi pe mine să fiu tot aşa de bună, cum eşti tu.”

Feciorul de împărat o luă apoi de mână şi o duse la palat, unde se făcu o nuntă aşa cum se fac nunţile împăraţilor din poveşti. Păcat că n-am fost şi eu acolo, că v-aş fi adus la fiecare câte un dar frumos.