Archive | Opera RSS feed for this section

Kita la bisearica

28 Dec

Spune Kita sh-iara spuni,
Iar fărtatsilji de-anvârliga,
Teshi la stani, tuts lu-ascultă,
Până njelu s-li si frigă.

Spuni Kita:O lo-lji tat-su
Tsi nji-vidzură ocljii aseară,
Căndu neshu la băsearică
Ca s-aprindu sh-eu tseară.

Tse-sh-fu mare, bre, bisearica!
Nu spuni câtă-i mari.
Sh-tsi s-vedz nuntru?Thamă,frate!
Iu s-mutreshti,mintea ts-keare.

Sh-lumi! Lumi cătâ s-caftsâ,
Sh-cănda-i mută, văr nu greashti.
Mash doi oaminji tut s-incaci.
Tatsi un, alant zburashti.

Oi fârtate!, antreb vitsinlu.
Atselji doilji tsi s-vârghescu?
Tsi s-tsâ creapă! el nji-u toară,
Nu vedz oarbe? Psăltisescu!

Sh-ia ,di naparti di ushi
Iasi un cu barba mari,
Sh-nishti stranji, cum nu-i vârnu.
S-lu-afli noaptea, ljeai lăhtarea.

Tsăni-n mănâ un ca cloput
Sh-tut asună sh-fudzi ndreptu.
Căti shapti…tutâ lumea
Bagâ mănjili tut pri keptu.

Tuts s-aplecă,s-trag din cali,
Nu-ari un s-lji sta dininte.
Dzăcu:Sâ s-aproaki mashi di mini
Sh-am s-lu-adar eu s-tsănă minti.

Nu-nji ljeau oclji iu si-dutsi,
Căndu ia-ljea ninga mini.
Tsi-u mâc pânea, tsi-nji dzâc Kita,
Si-mi-asparim eu di tini?

Mut cârligu, nu-lji dau oară,
Sh-pân si shutsă s-mi mutrească,
U mâcă , si-lji facâ ghini,
Ună -n cap picurărească.

Tse tsâ s-pari?, lji-u-am atumtsea,
Nu-aflashi om si-lji hibâ frică.
Tsăni minti: unui Kita,
Tsi cu dintsii ti disică.

El zgileashti, iar alantsâ
S-sâlâghescu tuts pri mini.
Vrea s-mi-acatsâ s-nji-umflâ kealea,
Nu vrea s-iasâ lucrul ghini.

Fuga Kita, fac atumtsea,
Sh-pân s-dzătsi tsintsi ies dit hoară.
Fu ca zori pân loai dzeana,
A s-mi acatsă ei nafoară.

Dip kirută dusi tseara.
Vream s-nji-agiutâ la furari
Ma, nu-ndreapsim, ved, cu ayilji,
Elji câfta, vahi, cama mari.

Ore, frate, tsi s-lji-u dzâtsim?
Nu-i trâ fugă di la oi.
Va s-lji-ai lucrili curati
La bisearitsi nu-i di noi.

 

 

 

zboarã ngrãpsiti di Alina Andrei

 

PALATUL NOROCULUI

28 Dec

PALATUL NOROCULUI

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Doi prieteni, sculându-se cu noaptea în cap, porniră la drum în căutarea norocului. Amândoi erau flăcăi tineri şi voinici, numai că unul dintre ei era cam leneş şi trântor, pe când celălalt era harnic şi muncitor.

Până la ora când razele soarelui începuseră să lumineze vârfurile munţilor, cei doi prieteni zăriră în depărtare un palat mare şi strălucitor. Palatul acesta era clădit în vâr-ful muntelui celui mai înalt. Nu se văzuse până atunci pe faţa pământului un palat mai frumos şi mai măreţ. Avea acoperişul de aur, zidurile numai din marmură mai albă decât zăpada, iar geamurile de la sutele de ferestre erau din cristalul cel mai fin.

Cei doi tovarăşi de drum nu-şi mai luau ochii de la mândreţea de palat şi ardeau de dorinţa de a se apropia cât mai mult de el.

Însă, pe când stăteau cu ochii ţintă spre palatul îndepărtat, iată că ceva ca un fluture mare, dar un fluture ce părea a fi făcut din aur şi argint, venea înspre dânşii, cu toată iuţeala. Când se apropie mai bine, cei doi prieteni văzură că nu e fluture, ci o fecioară de o nespusă frumuseţe. Era îmbrăcată într-o rochie albă ca pânza de păianjen, iar pe cap purta o coroană de diamant, ori din roua dimineţii luminată de razele soarelui.

Fecioara aceasta, zveltă şi subţirică, stătea pe o margine mare de aur strălucitor, care fugea şi se rostogolea mai iute decât vântul.

Când trecu pe lângă cei doi prieteni, fecioara se opri o clipă, se uită la dânşii, apoi le zise zâmbind: „Veniţi după mine!”

„N-am altă treabă, decât să alerg după dânsa ca un nebun!” zise tânărul cel leneş, fără să se mişte de pe locul unde se trântise.

Însă tovarăşul său de drum se luă după fecioară şi izbuti chiar să apuce cu mâna o margine din rochia ei. Apoi o întrebă: „Cine eşti?”

„Sunt Zâna Norocului, răspunse frumoasa fecioară, iar palatul ce se zăreşte în vârful muntelui este locuinţa mea. Dacă vrei, poţi şi tu să vii astăzi la palatul meu. Îţi spun numai că n-ai timp de gândit şi de odihnit. Să mai ştii că dacă intri pe poarta palatului mai înainte ca ceasornicul să bată cea din urmă lovitură de miezul nopţii, te voi primi şi-ţi voi fi prietena şi ocrotitoarea ta. Dar o să fie prea târziu, dacă vii chiar o clipă după ce a bătut miezul nopţii.”

După ce a vorbit în felul acesta, frumoasa zână, smulgându-şi rochia din mâna tânărului, s-a îndepărtat cu toată iuţeala. Tânărul nostru se întoarse atunci la prietenul său şi-i povesti tot ce-i spusese zâna.

„Vă mulţumesc şi ţie şi zânei, răspunse căscând prietenul său, dar mai bine mă las păgubaş, decât să-mi rup picioarele. Altceva, dacă din întâmplare s-ar fi găsit pe aici vreun cal, care să mă ducă”.

„Dacă nu vrei tu, merg eu, îi răspunse tânărul harnic şi muncitor. Să auzim de bine!” Şi porni întins la drum, mergând spre palatul din vârful muntelui.

După ce rămase singur, tânărul cel leneş zise încă o dată: „Aş fi mers şi eu, dacă s-ar fi găsit pe aicea vreun cal, care să mă ducă”, apoi se lungi şi mai bine în verdeaţă.

Şi iată că în aceeaşi clipă auzi lângă dânsul un nechezat uşor. Întoarse capul şi ce-i fu dat să vadă? Un cal cu şa şi cu frâu stătea înaintea lui.

„Iată ce va să zică să ai noroc!” îşi zise el şi sări în şaua calului. Calul porni cu un pas sprinten, îndreptându-se spre palatul Norocului. În câteva minute ajunse şi lăsă în urmă pe tânărul care mergea pe jos. Cam pe la ora prânzului calul se abătu din drum, intră într-un tufiş umbros şi acolo se opri locului.

„Ai făcut bine, căluţule, îi zise călăreţul. Îmi era foame şi mă simţeam cam obosit. Dealtfel, se ştie că graba strică treaba.” Zicând acestea, descălecă, se aşeză la umbră şi, scoţându-şi din traistă merindele, începu să mănânce. După ce mâncă, zise, vorbindu-şi singur: „N-ar fi rău să-i trag şi un pui de somn. Am tot timpul să ajung la palat.”

Ce mai „pui” de somn îi trase! Îi puteai bate cu toba la urechi că nu s-ar fi trezit. Dormea dus şi visa tot ce se poate închipui mai frumos. Visa că ajunsese la palatul Norocului şi că fusese primit împărăteşte. I se aducea numaidecât tot ce dorea, muzicile cântau şi focuri de artificii se aprindeau în cinstea lui.

La urmă, fu trezit de sunetele muzicii. Se ridică în picioare, se frecă la ochi şi văzu că focurile de artificii, ce visase, nu erau decât cele din urmă raze ale soarelui, care apunea, pe când muzica era vocea prietenului său, care trecea pe acolo, mergând pe jos.

,,E vremea să pornesc din nou la drum”, îşi zise el şi privi în jurul său, ca să vadă unde îi era calul. Însă nu se vedea nici urmă de cal. În locul calului, păşea prin apropiere un măgar bătrân şi aşa de slab, că îi puteai număra oasele. Omul chemă, fluieră, căută peste tot, dar calul pierise fără urmă. În sfârşit, văzând că n-are încotro, încălecă pe măgar şi porni mai departe.

Măgarul mergea încet, încet de tot şi făcea popasuri dese şi lungi. Cu toate acestea, făcu şi el o bună bucată de drum, aşa că turnurile de la palatul Norocului se vedeau şi mai bine.

Dar începuse să se lase întunericul nopţii, iar la palat se aprindeau luminile. Însă acum veni încurcătura cea mare. Măgarul mergea mai încet, tot mai încet, până când într-un desiş de pădure, unde nu puteai vedea la doi paşi, se opri dintr-o dată.

Văzând aceasta, tânărul se dete jos şi punând la întâmplare mâna pe un băţ gros, începu să-l lovească fără milă. Dar nici lui nu-i merse bine, fiindcă măgarul, ridicând picioarele dindărăt, îl izbi drept în piept.

Tânărul căzu jos la pământ şi rămase în nemişcare câteva minute, văitându-se de durere. Când, în sfârşit, a putut să se ridice din nou, pierise şi măgarul, aşa cum pierise mai înainte şi calul. Tânărul cel leneş se târî pe jos, pipăind prin întuneric şi căutând de jur împrejur.

Ar fi vrut să se culce şi să doarmă, dar auzea urlete de lupi f lămânzi, urlete care, bineînţeles, nu erau o muzică prea plăcută. La urmă, iată că simţi că atinge ceva ce i se păru că este şaua măgarului. „Bine că l-am găsit, îşi zise el şi se aruncă în ceea ce i se păruse a fi o şa.

Dar ce ciudat era măgarul acesta! Era foarte mic, aşa că picioarele tânărului se târau pe jos. Apoi, tânărul simţi de o parte şi de alta ceva umed şi lipicios. Îl trecură fiorii şi vru să descalece, însă tocmai în clipa aceea auzi un ceasornic bătând în depărtare. Ceasornicul bătea orele unsprezece din noapte. Tânărul nostru mai avea, prin urmare, încă o oră până să ajungă la palat. De aceea se hotărî să meargă înainte.

De la cei dintâi paşi îşi dete seama că pe acest animal se şedea mai bine. Mai ales şaua părea că este mult mai înaltă la spate, aşa că era bună de rezemat. Numai că noul animal mergea cel puţin de zece ori mai încet decât măgarul. Oricum, tot mergând aşa încet, ieşi din pădure.

Palatul Norocului se vedea acum bine luminat şi părea să fie aproape. O rază de la lumina ferestrelor căzu pe animalul pe care mergea tânărul cel leneş. Abia atunci văzu acesta pe ce călăreşte: pe un melc uriaş!

Se cutremură şi vroi să sară jos, dar iată că, în depărtare, ceasornicul bătu din nou şi o singură dată: era prima bătaie din orele 12 de noapte!

Auzind această bătaie de ceasornic, leneşului nostru îi veni nebunia şi mai multe nu. Izbi cu picioarele în melc, vrând să-l facă să meargă mai iute. Însă melcul îşi strânse numaidecât capul în căsuţă şi făcând apoi o mişcare mai puternică aruncă de pe el pe tânăr.

Ceasornicul bătu a doua lovitură a miezului nopţii. Dacă tânărul cel leneş s-ar fi sculat şi ar fi pornit-o alergând, este sigur că ar fi ajuns la timp la palatul Norocului. În loc de aşa ceva, el se uită de jur împrejur, doar, doar zăreşte din nou vreun cal.

„Un cal! Un cal! se văita el. Un cal, un măgar sau orice o fi, ca să mă duc la palat!”

Ceasornicul bătu a treia lovitură. Şi iată că se auzi că se mişcă şi se târâie ceva prin întuneric. Tânărul nu stătu pe gânduri, ci sări numaidecât în spinarea acestei vietăţi, despre care nu ştia ce este, simţi doar că e ceva scund de tot. Când să încalece, văzu că porţile palatului sunt deschise şi că prietenul său stă în prag, făcându-i semne cu căciula.

După ce ceasornicul bătu a patra lovitură, porni să se mişte şi vietatea cea nouă. Însă, în ce fel? Când ceasornicul bătu a cincea lovitură, dihania aceasta făcu un pas înainte, dar când bătu a şasea lovitură, se opri locului. La a şaptea lovitură, se învârti în jurul său. La a opta, începu să pornească îndărăt, îndepărtându-se de palat.

Tânărul cel leneş striga, îl ocăra, îl lovea cu picioarele, însă în zadar: dihania mergea mereu îndărăt. Ceasornicul bătu a noua lovitură. Omul vru să se dea jos, dar din toate părţile ciudatei dihănii se porniră nişte braţe mari, care îl cuprinseră şi-l ţinură strâns pe loc. La lumina lunii, care izbutise să străpungă norii, văzu atunci că dihania pe care se găsea, era un rac neînchipuit de mare!

Una după alta, luminile începură să se stingă la ferestrele de la palatul Norocului. Ceasornicul bătu a zecea lovitură! Racul, tot înapoi. A douăsprezecea lovitură! În aceeaşi clipă porţile palatului se închiseră cu un zgomot puternic, aşa că palatul Norocului rămase închis pentru totdeauna pentru tânărul cel leneş.

Până în ziua de astăzi, nimeni nu ştie şi nici nu prea vrea să ştie ce s-a întâmplat cu dânsul şi cu racul pe care mersese călare.

Se ştie însă că tânărul cel harnic şi muncitor a fost primit cu toată prietenia de către zâna Norocului şi a stat acolo mai multe luni de zile. Şi după ce a plecat, zâna l-a ocrotit în viaţă şi l-a ajutat să aibă parte de un trai fericit, aşa cum mi-l doresc mie însumi şi cum îl doresc tuturor, câţi au citit această poveste.

 

ORAŞUL ÎMPIETRIT – POVESTE GERMANĂ

28 Dec

ORAŞUL ÎMPIETRIT – POVESTE GERMANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Un nobil bătrân şi bogat avea doi fii, care se numeau Friţ şi Peter. Însă Friţ îi era mult mai drag, aşa că lui Friţ îi dete castelul şi cea mai mare parte din avere. În chipul acesta, Friţ a izbutit să ia în căsătorie pe frumoasa Burgunda, la care ţinea aşa de mult, şi o aduse la castel.

Dar Friţ era un om cu suflet rău şi gânduri necurate, încă din cele dintâi luni după căsătorie se tot frământa să găsească un mijloc pentru a se scăpa de tatăl său şi de fratele său Peter. După multă gândire, se hotărî să înceapă cu tatăl său. Şi aşa, într-o noapte, după ce trecuse de miezul nopţii, urcă pe furiş treptele care duceau la odăiţa din turla cea mai înaltă a castelului. În odăiţa aceasta tatăl său închisese de mult un servitor care i se arătase necredincios.

Friţ stătu puţin de vorbă cu acest servitor, după aceea amândoi coborâră treptele şi, umblând în vârful picioarelor, intrară în încăperea în care dormea tatăl lui Friţ, îi puseră un căluş în gură, apoi, luându-l pe umeri, îl duseră şi-l închiseră în odăiţa din vârful turlei. După această ispravă aşa de groaznică, Friţ dete servitorului o pungă cu galbeni, cerându-i în schimb să plece în altă parte.

A doua zi s-a răspândit vestea că bătrânul nobil pierise fără urmă. În făţărnicia sa, Friţ se căznea să facă pe amărâtul şi îndureratul, pe când adevărul era că fiul era vesel şi mulţumit. Durerea lui Peter era însă sinceră. Cu toate că tatăl său nu se purtase drept cu dânsul, Peter avea pentru el toată dragostea şi toată cinstea. Nici nu-i trecea prin gând să bănuiască pe Friţ, ci îşi închipuia că tatăl său fusese răpit de niscaiva duşmani, care îl duseseră cine ştie în ce ascunzătoare îndepărtată.

„Chiar dacă ar fi să merg până la capătul pământului şi tot nu mă las, până nu-l găsesc pe iubitul meu tată.” Aşa îşi zise Peter şi cu această hotărâre plecă într-o dimineaţă în lumea largă. Şase ani de zile merse el în şir, căutând pe tatăl său în multe ţări şi oraşe, dar – ştim din ce pricină – n-a fost chip să dea de urmele lui.

Şi iată că într-o dimineaţă în zori, ajunse la un munte foarte înalt, al cărui creştet era încununat cu lumina soarelui, care abia atunci răsărise. „Ce frumoasă trebuie să fie lumea privită de acolo de sus!” zise Peter, care, după multă caznă şi trudă, ajunse în vârful muntelui. Îi pieri însă toată bucuria, când văzu că se lasă un nor des şi că o mare de ceaţă se aşterne între el şi toată întinderea de pământ din jurul muntelui.

Dar, pe când, supărat şi obosit, privea fără rost în norul cel des şi în ceaţa groasă, rămase ca înlemnit de mirare, când văzu că în văzduh se înalţă şi pluteşte un oraş de o nespusă frumuseţe, un oraş cu palate măreţe, cu grădini întinse şi cu un număr mare de case.

Însă lui Peter i-a fost dat să vadă ceva şi mai ciudat, şi mai vrednic de uimire. Văzu anume că din palatul cel mare a ieşit o ceată de fete tinere, care de care mai frumoase şi îmbrăcate în rochii de mătase tivite cu fire de aur şi argint.

Însă una din fete întrecea cu mult pe celelalte în frumuseţe şi strălucire. Pe cap purta o coroană făcută din mărgăritar şi diamante, care străluceau mai puternic decât soarele. După coroană şi înfăţişare, se vedea că această fecioară trebuie să fie prinţesă. Dealtfel, toate celelalte fete se plecau înaintea ei şi o salutau cu tot respectul.

Peter nu-şi mai lua ochii de la această fecioară, a cărei frumuseţe îl fermecase. Din pricina ei nu văzuse cum celelalte fete merseră la un lac înconjurat cu verdeaţă înaltă, cum intrară în lac şi se scăldară, în râsete şi chiote de veselie. El nu vedea decât pe frumoasa fecioară, care stătea la marginea lacului, năpădită de gânduri triste. Împins de dragoste şi de milă, şi fără să-şi dea seama că are înaintea sa făpturi aeriene, întinse braţele spre dânsa şi strigă: „Rogu-te, frumoasă fecioară, spune-mi de ce eşti aşa de amărâtă şi jur că sunt gata să-mi dau viaţa ca să-ţi vin în ajutor!”

Fecioara întoarse îngrozită capul şi după ce aruncă o privire asupra lui Peter, ridică braţele spre cer şi dând un strigăt asemeni unui dangăt de clopot, fugi plutind prin văzduh. În aceeaşi clipă pieriră şi norul, şi ceaţa, şi oraşul cu toate palatele şi celelalte clădiri, precum pieriră şi fetele, care însoţeau pe fecioara cea frumoasă, şi toţi ceilalţi locuitori.

Zăpăcit şi uluit, Peter sări în sus şi întinse braţele, ca şi cum ar fi vrut să apuce pe frumoasa fecioară, dar n-apucă decât vânt. Totuşi, nu se lăsă. După ce mai privi ţintă locul de unde răsărise oraşul minunat, merse într-acolo, vrând să-l cerceteze mai de aproape. Aici nimeri într-o grămadă de stânci de marmură, fiecare mai înaltă şi mai lată decât un castel din cele mai mari.

Însă Peter văzu că în mijlocul grămezii de stânci se ridica o stâncă, depăşind pe celelalte în înălţime şi lăţime. Peter se caţără pe această stâncă şi începu s-o mângâie cu mâna. Acum, să vedeţi minune: stânca se despărţi în două şi se ivi o deschizătură ce ducea înlăuntrul ei. Împins de curiozitate, Peter intră în această deschizătură, dar în aceeaşi clipă stânca se închise din nou. Aşadar, Peter rămase înlăuntrul stâncii şi în întunericul cel mai adânc.

Aproape nebun de spaimă, începu să bată cu pumnii în stâncă. Şi iată că la a treia lovitură cu pumnii, se deschise pe neaşteptate o uşă, pe care Peter intră, fără să-şi dea seama de ceea ce face. Se pomeni într-o curte rece ca gheaţa, aşternută cu plăci de marmură. Dar ceea ce văzu acolo era aşa de ciudat, că îi pieri teama şi se trezi într-însul dorinţa de a afla pe ce lume se găseşte.

Era acolo o mulţime mare de oameni îmbrăcaţi după portul de acum câteva sute de ani în urmă şi în tot felul de poziţii, ca şi cum ar fi fost prefăcuţi în stane de piatră tocmai când îşi vedeau de treburi.

Aşa, într-un loc erau mai mulţi tineri şi tinere, care erau gata să pornească la vânătoare. Vedeai tineri, care se săltaseră în şeile cailor, alţii care tocmai atunci puneau picioarele în scări, alţii care ajutau doamnelor şi domnişoarelor să încalece. Mai vedeai cum şeful grăjdarilor trăgea de urechi pe un argat tânăr, fiindcă pesemne, nu îngrijise cum trebuie vreun cal. Însă toţi, şi toate, oamenii şi caii, erau împietriţi. Până şi vrăbiile, care se lăsaseră în curte, ca să ciugulească boabele de ovăz ce cădeau de la cai, erau împietrite.

Peter privea năuc la toate chipurile de piatră ce-l înconjurau. Vrând să scape de această privelişte aşa de tristă, îşi luă inima-n dinţi şi ieşi din curte, ca să nimerească la o poartă, înaintea căreia stătea în picioare un portar gras, care era gata să-i zică: „Stai!” Dar şi portarul era prefăcut în stană de piatră.

Peter intră pe poartă şi începu să urce treptele unei scări de marmură. Aşa ajunse el sus la un şir lung de săli măreţe, însă a căror mobilă„ ca şi păsările, florile şi covoarele, era de piatră rece ca gheaţa. Dar ceea ce l-a înduioşat şi l-a durut până în adâncul inimii a fost priveliştea ce înfăţişa un grup nemişcat de pietre, grup alcătuit din încântătoarele fecioare, pe care le văzuse dimineaţa mergând pe norul din vârful muntelui. În mijlocul lor şi şezând într-un tron de aur şi cu coroană pe cap era frumoasa fecioară, despre care şi el îşi închipuise că este o prinţesă.

Şi ce tristă şi amărâtă arăta această prinţesă! Cuprins de milă, dar mai mult de o dragoste năpraznică, Peter căzu în genunchi înaintea ei, îi îmbrăţişa picioarele şi strigă: „Frumoasa frumoaselor, în numele dragostei ce-ţi port, trezeşte-te!”

Abia spuse aceste vorbe, că de-a lungul sălilor, în curte şi de jur împrejur, răsună dintr-o dată un strigăt de bucurie, ca din mii şi mii de glasuri omeneşti; soarele îşi vărsă lumina, iar tot ce fusese rece şi împietrit se trezi, plin de viaţă.

Într-o clipă, totul se schimbă. Din grămada fără număr de stânci de marmură răsări un oraş, dezlegat de vraja în care stătuse mai multe sute de ani. Înviară oamenii, caii, păsările, grădinile se umplură cu flori, livezile, cu verdeaţă, se ridicară iarăşi bisericile, palatele şi casele.

Peter se frecă la ochi, crezând că visează. Însă frumoasa prinţesă îi întinse mâna ei albă şi fină şi-l lăudă cu glas tare, că a scăpat-o pe dânsa şi a scăpat întregul ei popor de vrajă.

Apoi îi povesti cum un vrăjitor rău, ca să-şi răzbune că n-a vrut să se mărite cu el, o prefăcuse pe ea şi toată împărăţia ei într-o grămadă de stânci de marmură şi numai din când în când, în zorii zilei, îi dădea ei şi supuşilor ei viaţă, însă numai pentru câteva clipe, pentru ca în felul acesta să simtă şi mai dureros chinul vrăjii. I-a mai spus, cum stătea scris, că nu putea fi dezlegată de vrajă decât de un tânăr curat la inimă şi care din dragoste pentru dânsa ar fi pătruns în castelul vrăjit.

Urmarea se înţelege uşor: Peter s-a căsătorit cu prinţesa, care, pe lângă bogăţie, era şi una din cele mai frumoase prinţese de pe pământ. Însă nici în traiul fericit ce ducea nu uitase de tatăl său. Şi aşa, într-una din zile, merseră într-o trăsură de aur cu prinţesa la castelul fratelui său. Dar care nu i-a fost mirarea când a găsit pe fratele său Friţ sărac lipit şi muncind ca argat la curtea castelului pe care îl vânduse. Totuşi Peter a căpătat de la noul stăpân voie de a vizita castelul cu prinţesa. S-au suit amândoi şi în odăiţa din vârful turnului, odăiţă în care, precum ştia şi Peter, fusese închis servitorul cel rău. Iar, precum ştim noi, în această odăiţă a găsit, în loc de servitor, pe tatăl său, care fusese închis de Friţ.

Când a aflat Peter de purtarea aşa de ticăloasă a fratelui său, Friţ, n-a mai vrut să ştie de el, şi l-a lăsat să-şi sfârşească zilele în sărăcie şi mizerie. Pe tatăl său însă l-a luat la dânsul şi l-a ţinut în mare cinste, până la sfârşitul vieţii.

 

 

MÂNA NEAGRĂ – POVESTE SPANIOLĂ

28 Dec

MÂNA NEAGRĂ – POVESTE SPANIOLĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Tio Pepe, un ţăran sărac, avea trei fete şi un măgar. Cu măgarul mergea în toate zilele la munte şi căra de la un izvor apă, pe care o vindea la oraş. Câştiga însă aşa de puţin, că el şi fetele sale posteau mult mai multe zile decât sunt în calendarul creştin.

Dar într-o dimineaţă, pe când, călare pe măgăruş, mergea pe drumul pietros ce ducea la izvorul din munte, Tio Pepe rămase uimit, văzând că în locul drumului răsărise o căpăţână de varză de o mărime neobişnuită.

Nu stătu să se întrebe prin ce minune ar putea să crească o varză aşa de mare într-o grămadă de pietre şi într-un loc unde în ajun nu era măcar un fir de verdeaţă. Tio Pepe făcu altceva: sări de pe măgar şi se repezi s-o scoată din pământ şi s-o ducă la el acasă. „Din varza aceasta, îşi zise în sinea sa, avem ce mânca o săptămână întreagă.”

O apucă cu amândouă mâinile şi trase cu putere, însă auzi un glas mâniat, care strigă: „Cine mă trage de barbă?”

Mirat, dar mai mult speriat, Tio Pepe îşi roti privirile de jur împrejur însă nu văzu pe nimeni. „Mi s-o fi părut”, îşi zise el şi trase din nou de foile de varză, dar auzi pentru a doua oară: „Cine mă trage de barbă?”

Tio Pepe sări şi mai speriat şi privi iarăşi în jurul său. Cât putea cuprinde cu ochiul nu erau alte făpturi vii decât el şi măgarul său, despre care ştia că nu poate vorbi în graiul oamenilor.

Vrând să isprăvească odată cu această poveste, trase pentru a treia oară, opintindu-se din răsputeri. Însă acum s-a întâmplat ceva ce l-a făcut pe bietul Tio Pepe să înlemnească de spaimă. Înaintea lui stătea un uriaş groaznic la vedere. Înalt de o sută de coţi, avea uriaşul acesta un chip mai negru decât păcura, ochii mai roşii decât jăraticul şi gura mai mare decât gura unui cuptor. Cine n-ar fi înlemnit de frică, pomenindu-se pe neaşteptate în faţa unei astfel de dihănii?

Cu un glas ca de tunet, uriaşul se răsti la Tio Pepe: „De ce m-ai tras de barbă şi mi-ai stricat somnul, când mi-a venit poftă să dorm la soare în chip de căpăţână de varză? Acum, fă-ţi rugăciunea şi pregăteşte-te să mori.”

„Domnule uriaş… stăpâne… n-am ştiut… să mă ierţi. Am de hrănit trei fete şi un măgar”, putu răspunde Tio Pepe, bâlbâindu-se şi tremurând din toate mădularele.

Însă uriaşul îi mai zise — de rândul acesta cu ceva blândeţe în glas: „Te iert, dacă îmi aduci mâine pe fiica ta cea mare. Locuiesc singur într-un palat dinlăuntrul pământului şi am nevoie de o femeie, care să-mi facă gospodăria. Să vii mâine cu ea în acest loc, la aceeaşi oră. Trage încet de o foaie a verzei, iar eu mă voi ivi numaidecât. Deocamdată, ia aceasta: Uriaşul pieri, după ce îi aruncă o pungă plină de bani.

Tio Pepe, pe de o parte, se bucură de banii ce-i dăduse uriaşul, dar, pe de altă parte, se amărâ mult la gândul că trebuie să se despartă de Paquita, cum se numea fiica sa mai mare. Cu aceste gânduri se înapoie acasă şi povesti celor trei fete întâmplarea. Se aştepta ca fetele — mai ales Paquita — să se întristeze şi să plângă. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa. Dimpotrivă. Paquita ardea de nerăbdare să meargă mai repede la palatul uriaşului.

A doua zi, se sculă cu noaptea în cap şi se îmbrăcă cu hainele ei de sărbătoare, apoi, călare pe măgar, merse cu tatăl ei la locul unde trebuia să fie căpăţâna de varză. Când sosiră aici, Tio Pepe trase puţin de foaia căpăţânei de varză şi în clipa următoare se ivi uriaşul, care luă pe Paquita de mână, pe când zicea lui Tio Pepe: „Acum poţi pleca. Ori de câte ori vei vrea să mă vezi, vino ca şi astăzi la locul acesta.” Şi îi aruncă încă o pungă plină cu galbeni.

Tio Pepe luă drumul călare pe măgarul său, pe când pământul se deschidea şi uriaşul conducea pe Paquita la palatul său. Acest palat, ce se găsea adânc înlăuntrul pământului, era nesfârşit de mare, avea săli sprijinite de stâlpi de marmură, luminate de mii de lumini, avea grădini cu flori minunate, în care cântau sute şi sute de păsări, într-un cuvânt, era de o măreţie căreia nu i se putea găsi pereche pe toată întinderea pământului. Paquita aproape că îşi pierduse graiul şi îşi oprise răsuflarea.

Însă uriaşul îi zise: „Acest palat e al tău şi poţi trăi fericită, numai dacă nu ieşi din vorba mea. Şi nu-ţi cer decât un lucru: Să nu deschizi niciodată uşa de aur din fundul acestei săli. Încolo, poţi merge şi te poţi plimba prin toate încăperile şi grădinile. Dacă ai nevoie de ceva, cere cu glas tare, că vei avea îndată tot ce doreşti. Eu plec şi mă înapoiez tocmai seara. Până atunci, să nu te miri şi să nu te sperii de nimic.”

După ce a rămas singură, Paquita a intrat într-o cameră, unde se privi într-o oglindă mare şi văzu că era sărăcăcios îmbrăcată. „O, cum aş vrea să fiu îmbrăcată ca o prinţesă!” zise ea oftând.

În clipa următoare, o mână neagră îi aşternu înainte zece rochii de culorile cele mai frumoase şi făcute din stofele cele mai scumpe. Îi mai puse înainte o mulţime de cercei, brăţări şi tot felul de giuvaericale.

Paquita era acum îmbrăcată mult mai bine decât o prinţesă. Începu însă să-i pară rău că nu e nimeni să o vadă şi să o admire, iar după vreo două ore se plictisi de-a binelea. Atunci îşi aruncă o privire asupra uşii de aur din fundul grădinii şi îşi zise: ,,Ce-ar fi dacă aş deschide-o puţintel? N-are să afle nimeni.”

Împinsă de curiozitate, merse, însă abia o deschise, că dete un ţipăt de groază: o mână neagră o trase în cameră şi îi tăie capul.

Ziua următoare, Tio Pepe veni din nou şi trase încetişor o foaie din căpăţâna de varză. „Ce doreşti?” îl întrebă uriaşul, care se ivi numaidecât.

Tio Pepe răspunse: „Doresc să aflu cum îi merge fetei mele.”

„Îi merge foarte bine, zise uriaşul, însă se cam plictiseşte singură şi cere pe sora sa mijlocie. Să mi-o aduci mâine şi pe ea, fiindcă împreună o să fie mai fericite.”

Şi îi dete încă o pungă plină cu galbeni.

Şi Lolita — aşa se numea sora mijlocie a Paquitei — a primit cu toată bucuria să meargă şi să trăiască la palatul dinlăuntrul pământului. A mers, dar, împinsă de curiozitate, a deschis şi ea uşa de aur, aşa că a păţit ceea ce păţise şi Paquita. A fost trasă de mâna neagră şi i s-a tăiat şi ei capul.

Iarăşi veni Tio Pepe, ca să întrebe despre Paquita şi Lolita, şi iarăşi uriaşul îi zise că le merge bine, dar că ar fi mai fericite dacă ar avea cu ele şi pe sora lor mai mică.

Tio Pepe, căruia uriaşul îi dete o altă pungă plină cu bani de aur, se întoarse a treia zi cu Rosarita — acesta era numele fiicei sale mai mici. Însă, spre deosebire de surorile sale, Rosarita nu plecă bucuroasă, ci plângând şi oftând.

Când a fost dusă la palatul dinlăuntrul pământului şi a întrebat de Paquita şi Lolita, uriaşul i-a răspuns, vorbindu-i cu blândeţe: „Va sosi ziua când le vei vedea, dacă până atunci nu ieşi din vorba mea şi nu deschizi uşa de aur. Eu plec şi mă înapoiez tocmai seara.”

Rosarita se hotărî să nu iasă din vorba uriaşului şi să nu deschidă uşa de aur. Ceru şi ea o rochie mai frumoasă decât aceea în care era îmbrăcată, iar după ce mâna neagră i-o aduse, zise tare: „Vreau să lucrez până la înapoierea stăpânului meu.”

Imediat mâna neagră aduse un coşuleţ cu mătăsuri şi tot felul de stofe, cu foarfeci, ace şi un degetar de aur, iar Rosarita se apucă să coasă. Aşa o găsi uriaşul, când se apropie seara. Rămase încântat, văzând că nu-i călcase porunca şi nu deschisese uşa de aur şi îi vorbi cu blândeţe, care înduioşă pe Rosarita.

Una după alta, zilele treceau, iar Rosarita se obişnuia din ce în ce cu traiul ce ducea şi cu înfăţişarea uriaşului.

Cu toate că uriaşul îşi păstra această înfăţişare groaznică, Rosarita îl vedea zi de zi mai puţin urât. Aşa, chiar sosi ziua când prinse drag de el.

Şi iată că într-o seară, la ora când uriaşul se întorcea la palat, Rosarita văzu venind un tânăr frumos ca un înger şi se sperie foarte mult. Însă tânărul îi zise, zâmbind: „Nu te speria, Rosarita! Eu sunt soţul tău, uriaşul urâcios, pe care ai consimţit să-l iubeşti. Stăpânul meu, regele duhurilor, căruia îi călcasem poruncile, mă prefăcuse în uriaşul groaznic şi mă osândise să trăiesc aşa, în acest palat, până ce se va găsi o fată, care, timp de două luni, să-mi fie ascultătoare şi să nu-i displacă a trăi aici lângă mine. Sunt o sută de ani de când caut o astfel de fată, până te-am găsit pe tine. Începând de astăzi mi-am luat vechea mea înfăţişare, iar mâine ne vom întoarce pe pământ, unde vom putea trăi fericiţi. Tot începând de astăzi, zise mai departe tânărul, mâna neagră, care te slujea, dar, în acelaşi timp, te supraveghea, a plecat, iar în locul lor vom avea servitori mai plăcuţi la vedere. Acum, eu trebuie să merg la stăpânul meu, dar mă voi întoarce mâine şi vom ieşi împreună de aici. Ia acest inel: vezi că piatra este limpede ca apa de izvor. Dacă îmi calci porunca astăzi, când lipsesc, se va înroşi ca rubinul. Dacă mă iubeşti, adu-ţi aminte de uşa de aur şi de promisiunea ta.”

Tânărul plecă, iar Rosarita, rămasă singură, căzu pe gânduri. Se gândea şi zicea: „Oare unde să fie atâtea fete, care fuseseră pedepsite pentru că nu se ţinuseră de porunca dată şi deschiseseră uşa de aur? Nu cumva îndărătul acestei uşi de aur sunt şi surorile mele Paquita şi Lolita? Nu cumva sunt moarte? Uriaşul mi-a spus că am să le văd, dar acum mă îndoiesc de cuvântul său.”

Dorul de surori o făcu să deschidă uşa de aur. Intră într-o sală şi aici găsi pe Paquita şi Lolita cu capetele tăiate. „Soţul meu este un ticălos fără seamăn!” ţipă ea îngrozită. În aceeaşi clipă piatra din inel se făcuse roşie ca sângele. Tânărul se înapoie în ziua următoare şi ghici îndată tot ce se întâmplase.

„Rosarita, îi zise el zdrobit de durere, n-ai avut încredere în mine şi din pricina aceasta ne-ai pierdut pe amândoi. Precum îţi spuneam, diseară se isprăvea vraja noastră. Acum însă, eu nu mai pot ieşi pe pământ. Din dragostea ce-ţi port voi învia pe surorile tale şi te vei înapoia cu ele acasă la tine. Nu plânge. Trebuie să mă părăseşti. Dacă m-ai fi iubit mai mult decât orice pe lume, ai fi avut încredere în mine şi m-ai fi ascultat.”

Tânărul învie pe cele două surori, luă de mână pe Rosarita, care plângea şi le conduse pe toate trei la poarta palatului. Aci, îmbrăţişă pe Rosarita şi îi zise: „Îţi doresc să fii fericită!”

Apoi totul pieri, iar cele trei surori se pomeniră în mijlocul câmpiei sterpe şi pietroase, sub soarele necruţător de cireşar.

Tio Pepe se bucură, văzând că fiicele sale se înapoiază sănătoase. Cele două mai mari se măritară după câteva luni. Însă Rosarita nu se mărită şi nu-şi mai găsi mângâiere. Rătăcea mereu pe câmp şi se învârtea mereu în jurul locului unde uriaşul i se arătase pentru prima oară. Au trecut anii, dar căpăţâna de varză năzdrăvană nu s-a mai ivit. Şi Rosarita a murit cu durere în suflet şi cu gândul la uriaş.

 

 

 

FLOAREA DE PE MORMÂNT

28 Dec

FLOAREA DE PE MORMÂNT

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

O femeie bătrână avea un singur fiu. Trăiau amândoi în sărăcia cea mai neagră. Când i se apropie ceasul morţii, femeia chemă pe fiul său şi-i zise printre lacrimi: „Dragul meu, du-te în lumea largă şi caută-ţi acolo norocul; eu voi muri în curând, iar aici în sat tu n-ai pe nimeni care să-ţi spună măcar un cuvânt bun, fiindcă tu eşti copilul unor oameni săraci. Numai nu uita că după ce mă duci pe mine la cimitir, să vii din nou, la miezul nopţii, la mormântul meu şi să culegi floarea ce va fi crescut pe dânsul. Dar să ai grijă de floarea aceasta ca de ochii tăi, fiindcă

ea îţi va arăta drumul norocului tău.”

Curând după aceea muri biata bătrână, iar fiul său o înmormântă cu toată cinstea. La miezul nopţii se duse din nou la cimitir şi văzu că pe mormântul mamei sale înflorise o floare albastră şi nespus de frumoasă. Băiatul o rupse şi o puse cu toată băgarea de seamă în buzunarul hainei.

A doua zi flăcăul nostru porni în lumea largă şi întâlni pe drum un lup care mergea şchiopătând şi care i se rugă zicându-i: „Flăcăule, fii bun şi scoate-mi glontele din picior!”

Tânărul îi scoase glontele, iar lupul îi zise din nou: „Nu pot să-ţi răsplătesc numaidecât binele ce mi-ai făcut, dar smulge un fir de păr din blana mea şi când ai vreodată nevoie de ajutorul meu, suflă într-însul!” Băiatul îi smulse un fir de păr, îl puse în buzunar lângă floarea cea albastră şi îşi căută mai departe de drum.

Multă vreme bătu el drumurile, dar de noroc nu dete nicăieri. Îşi aduse aminte de cuvintele ce-i spusese maică-sa în ceasul morţii şi scoase din buzunar floarea cea albastră şi o puse cam supărat jos pe pământ. Însă, ce-i fu dat să vadă? Floarea se ridică în sus în văzduh şi-i zise cu grai omenesc: „Vino după mine! Să ştii că afară de tine nimeni nu mă poate vedea, de aceea urmează-mă foarte liniştit, fiindcă eu te voi duce la norocul tău.”

Şi aşa floarea zbură înaintea băiatului care mergea după ea. Pe înserate intrară într-o pădure şi tânărul văzu acolo o vulpe care îi vorbi în felul următor: „Dragul meu prieten, scoate-mi, rogu-te, viespea care mi-a intrat în ureche şi din pricina căreia nu mai pot de durere.”

Tânărul îi scoase viespea, iar vulpea îi zise din nou: „Nu pot să mă plătesc într-altfel de binele ce mi-ai făcut decât să-ţi spun ceva care te priveşte. Ştiu că umbli după noroc. Mai înainte de a-l găsi, trebuie să slujeşti la o zână rea, căreia va trebui să-i duci trei zile la păşune o vacă cu coarnele de aur. Va mai trebui să ai grijă ca vaca să nu se întoarcă singură acasă, căci altfel vei fi rău mustrat de către stăpâna ta. Dar dacă izbuteşti să ţii vaca în livadă şi să nu o laşi să-ţi fugă singură acasă, să-i ceri zânei ca plată căciula care atârnă în cuiul de după sobă. Cine îşi pune căciula aceasta, se face nevăzut de toată lumea.” Aşa îi zise vulpea care după aceea pieri, iar băiatul îşi puse floarea în buzunar şi se culcă pe iarba verde.

Ziua următoare scoase din nou floarea şi se luă după dânsa. Nu după mult timp sosiră înaintea unui palat de fier, unde floarea se opri şi-i spuse băiatului: „Pune-mă în buzunar şi să nu mă scoţi decât atunci când te chem eu”. Dar abia o puse în buzunar, că poarta palatului de fier se deschise şi pe prag se ivi o babă groaznic de urâtă: „Ce cauţi aici?” întrebă pe băiat. „Vreau să mă bag slugă”, îi zise băiatul. „Bine, te primesc, îi zise baba. Vei duce la păşunat vaca mea cu coarnele de aur, dar să ştii că-ţi tai capul dacă îmi vine acasă măcar o singură dată, fără să fie însoţită de tine. Dacă izbuteşti, însă, ca trei zile la rând să te întorci cu dânsa de la livadă, ai dreptul să-ţi alegi şi să iei din palatul meu tot ce îţi place mai bine”.

Flăcăul voinic se învoi bucuros şi duse la păşunat vaca năzdrăvană. Dar abia o duse la livadă, că vaca se şi pregăti să o ia la picior şi să fugă singură îndărăt la palat. Văzând aceasta, băiatul scoase din buzunar firul de păr al lupului şi suflă într-însul. Şi iată că veni lupul cu multe alte mii de lupi, care o încercuiră şi nu o lăsară să se mişte din loc. Seara, tânărul o duse înapoi la palat şi apoi se culcă şi el. La fel se întâmplă şi a doua şi a treia zi. Vrând, nevrând, zâna îi spuse acum să-şi aleagă din palat ce-i place, iar el puse mâna pe căciula cea năzdrăvană şi o luă din cui. Văzând aceasta, zâna începu să ţipe şi vroi să i-o smulgă din mâini, dar tânărul o puse numaidecât pe cap, aşa că zâna nu putea să-l vadă. Când ieşi afară din palat, o scoase din nou din cap şi o puse în buzunar, auzi însă glasul florii celei albastre, care îi zise: „Acum scoate-mă pe mine din buzunar!” O scoase, floarea începu să plutească în văzduh, iar băiatul se luă după ea.

Multe zile de-a rândul bătători tânărul nostru drumurile şi cărările, fără să-şi găsească norocul, când iată că ajunse la un munte înalt. Obosit de atâta umblet, şezu jos şi auzi că floarea îi zice: „Pune-mă la loc în buzunar!”

Aşa făcu şi el se culcă apoi la umbra unui arbore. Ziua trecuse de mult, iar băiatul dormea mereu. Luna se ivi strălucitoare, luminând stâncile cenuşii ale muntelui. Nu se auzea niciun glas şi muntele întreg zăcea ca mort, cufundat în somnul cel mai adânc.

Dar deodată răsună un ţipăt înfricoşător, care-l trezi pe băiat. Când privi speriat, în jurul său, văzu o broască ţestoasă foarte mare, care trăgea de picior un omuleţ mic de-o şchioapă. Băiatul sări în sus, dete cu o piatră în broasca ţestoasă şi aceasta îl lăsă pe omuleţ. Văzându-se scăpat de broască, omuleţul se rugă de băiat să-l ia în braţe. Aşa făcu şi băiatul, iar omuleţul îi zise: „M-ai scăpat, decât acum unde să ne ascundem, fiindcă broasca ţestoasă este o vrăjitoare rea şi are să cheme multe sute de broaşte ţestoase, care ne vor omorî.”

Băiatul scoase din buzunar căciula cea fermecată şi o puse în cap. Abia făcu aceasta, că din toate părţile deteră năvală mii de broaşte ţestoase, care îl căutau pe tânăr, dar nu puteau să-l vadă. Şi aşa flăcăul nostru cu omuleţul au putut să meargă înainte până ce ajunseră la intrarea unei peşteri. Acolo, omuleţul zise băiatului: „Acum pune-mă jos şi vino după mine. Vreau să te fac bogat şi fericit.”

Intrară în peşteră, iar omuleţul lovi de trei ori în pereţii stâncii şi zise:

„Să-mi deschideţi, fraţi, ‘Ndată alergaţi!”

Se deschise o poartă, iar omuleţul îi spuse băiatului: ,,Scoate-ţi căciula de pe cap, pentru ca să te poată vedea şi fraţii mei.” Băiatul îşi puse căciula în buzunar şi după aceea fu dus de omuleţ într-o frumoasă odaie de lemn. Dintr-însa intrară într-o odaie de argint şi, în sfârşit, se deschise încă o uşă şi tânărul nostru intră cu omuleţul într-o odaie de aur.

În odaia aceasta erau strânşi o mulţime de pitici în jurul regelui lor, care nu era mai mare decât dânşii, dar care purta o barbă lungă, argintie.

Omuleţul duse pe băiat înaintea regelui şi grăi, zicând: „Prea înălţate stăpâne! Tânărul acesta m-a scăpat de la moarte. Vrăjitoarea cea rea din munte se prefăcuse într-o broască ţestoasă şi cât p-aci să mă omoare.”

Regele piticilor se uită la băiat şi-i zise: „Ai scăpat viaţa celui mai bun dintre servitorii mei. Acum vreau să te răsplătesc aşa, încât cu darurile ce vei primi, să ajungi a fi fericit.” Zicând aceasta, îşi smulse din barbă un fir de păr argintiu, îl dete băiatului şi-i zise: „Când vei fi la grea strâmtoare, suflă în firul de păr şi voi veni eu cu tot poporul meu, ca să-ţi dau o mână de ajutor.” Îl duse apoi în odaia de argint, îi dete o sticlă de argint şi-i zise: „De câte ori stropeşti cu apă din sticla aceasta — apă care nu se isprăveşte niciodată — o piatră oarecare, chiar în clipa aceea piatra se preface în aur curat.” De acolo îl duse în odaia de fier, îi dete o puşcă şi-i zise: „Cu puşca aceasta nu greşeşti niciodată ţinta. Umblă acum sănătos, căci niciun pământean n-are voie să stea la noi mai multă vreme.”

Între acestea veni şi omuleţul dintâi, îl duse până afară şi-i zise: „Drumul tău te va duce în curând la muntele de sticlă, unde un balaur ţine închise trei fete, care sunt cele mai frumoase de pe pământ. Dacă ajungi acolo la strâmtoare, cheamă-ne pe noi în ajutor!” Îl sărută de trei ori şi se întoarse la peşteră.

Se auzi acum glasul florii, care zise: ,,Scoate-mă din buzunar”. Băiatul o scoase şi se luă după ea.

Cam pe înserate veni la un lac şi se culcă la marginea lui. Dar nici nu se lungise încă bine, că zări deodată trei gâşte de aur care zburau deasupra lacului. Băiatul duse numaidecât puşca la ochi şi trase asupra gâştei celei mai mici. Celelalte două zburară speriate, dar gâsca cea mică se prefăcu într-o fată frumoasă, care zise: „Mi-ai dat din nou chipul meu omenesc pe care balaurul din muntele de sticlă mi-l luase mie şi celor două surori ale mele. M-aş mărita bucuroasă după tine, însă dacă poţi să faci ca surorile mele să-şi capete din nou chipul omenesc.”

Ziua următoare flăcăul nostru şi cu fata cea frumoasă se duseră la muntele de sticlă unde locuia balaurul şi cele două surori ale fetei. Tânărul scoase din buzunar firul de păr argintiu şi suflă într-însul. Deodată se iviră ieşind din pământ mii şi mii de pitici, având în frunte pe regele lor, care zise băiatului: „Ştiu ce vrei. Vrei să intri în muntele de sticlă şi nu poţi. Dar lasă că îţi ajutăm noi.”

Şi piticii începură să bată, să ciocănească, să sfredelească, aşa că în scurtă vreme făcură o gaură mare în muntele de sticlă. Când deschizătura fu gata, pieriră tot aşa de iute după cum veniseră. Dar în muntele de sticlă trosnea şi tuna şi două gâşte aurite ieşiră dintr-însul, zburând. Tânărul nostru puse mâna pe puşcă, trase şi cele două gâşte căzură la pământ în chip de două fete frumoase.

Iată că veni şi balaurul şi se repezi ca o vijelie asupra tânărului. Acesta trase însă într-însul, îl nimeri şi balaurul se prefăcu în praf şi fum, pe care îl împrăştie vântul.

După ce se întâmplară toate acestea, zbură şi floarea cea albastră şi-i zise băiatului:

„Copilul meu, rămâi cu bine! Eu sunt sufletul mamei tale şi acum trebuie să mă întorc îndărăt de unde am venit.” Şi pieri floarea cea albastră, iar tânărul luă în căsătorie pe cea mai tânără dintre cele trei surori — nu după mult se măritară şi celelalte două şi trăiră cu toţii în belşug şi în fericire.