PALATUL NOROCULUI

28 Dec

PALATUL NOROCULUI

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Doi prieteni, sculându-se cu noaptea în cap, porniră la drum în căutarea norocului. Amândoi erau flăcăi tineri şi voinici, numai că unul dintre ei era cam leneş şi trântor, pe când celălalt era harnic şi muncitor.

Până la ora când razele soarelui începuseră să lumineze vârfurile munţilor, cei doi prieteni zăriră în depărtare un palat mare şi strălucitor. Palatul acesta era clădit în vâr-ful muntelui celui mai înalt. Nu se văzuse până atunci pe faţa pământului un palat mai frumos şi mai măreţ. Avea acoperişul de aur, zidurile numai din marmură mai albă decât zăpada, iar geamurile de la sutele de ferestre erau din cristalul cel mai fin.

Cei doi tovarăşi de drum nu-şi mai luau ochii de la mândreţea de palat şi ardeau de dorinţa de a se apropia cât mai mult de el.

Însă, pe când stăteau cu ochii ţintă spre palatul îndepărtat, iată că ceva ca un fluture mare, dar un fluture ce părea a fi făcut din aur şi argint, venea înspre dânşii, cu toată iuţeala. Când se apropie mai bine, cei doi prieteni văzură că nu e fluture, ci o fecioară de o nespusă frumuseţe. Era îmbrăcată într-o rochie albă ca pânza de păianjen, iar pe cap purta o coroană de diamant, ori din roua dimineţii luminată de razele soarelui.

Fecioara aceasta, zveltă şi subţirică, stătea pe o margine mare de aur strălucitor, care fugea şi se rostogolea mai iute decât vântul.

Când trecu pe lângă cei doi prieteni, fecioara se opri o clipă, se uită la dânşii, apoi le zise zâmbind: „Veniţi după mine!”

„N-am altă treabă, decât să alerg după dânsa ca un nebun!” zise tânărul cel leneş, fără să se mişte de pe locul unde se trântise.

Însă tovarăşul său de drum se luă după fecioară şi izbuti chiar să apuce cu mâna o margine din rochia ei. Apoi o întrebă: „Cine eşti?”

„Sunt Zâna Norocului, răspunse frumoasa fecioară, iar palatul ce se zăreşte în vârful muntelui este locuinţa mea. Dacă vrei, poţi şi tu să vii astăzi la palatul meu. Îţi spun numai că n-ai timp de gândit şi de odihnit. Să mai ştii că dacă intri pe poarta palatului mai înainte ca ceasornicul să bată cea din urmă lovitură de miezul nopţii, te voi primi şi-ţi voi fi prietena şi ocrotitoarea ta. Dar o să fie prea târziu, dacă vii chiar o clipă după ce a bătut miezul nopţii.”

După ce a vorbit în felul acesta, frumoasa zână, smulgându-şi rochia din mâna tânărului, s-a îndepărtat cu toată iuţeala. Tânărul nostru se întoarse atunci la prietenul său şi-i povesti tot ce-i spusese zâna.

„Vă mulţumesc şi ţie şi zânei, răspunse căscând prietenul său, dar mai bine mă las păgubaş, decât să-mi rup picioarele. Altceva, dacă din întâmplare s-ar fi găsit pe aici vreun cal, care să mă ducă”.

„Dacă nu vrei tu, merg eu, îi răspunse tânărul harnic şi muncitor. Să auzim de bine!” Şi porni întins la drum, mergând spre palatul din vârful muntelui.

După ce rămase singur, tânărul cel leneş zise încă o dată: „Aş fi mers şi eu, dacă s-ar fi găsit pe aicea vreun cal, care să mă ducă”, apoi se lungi şi mai bine în verdeaţă.

Şi iată că în aceeaşi clipă auzi lângă dânsul un nechezat uşor. Întoarse capul şi ce-i fu dat să vadă? Un cal cu şa şi cu frâu stătea înaintea lui.

„Iată ce va să zică să ai noroc!” îşi zise el şi sări în şaua calului. Calul porni cu un pas sprinten, îndreptându-se spre palatul Norocului. În câteva minute ajunse şi lăsă în urmă pe tânărul care mergea pe jos. Cam pe la ora prânzului calul se abătu din drum, intră într-un tufiş umbros şi acolo se opri locului.

„Ai făcut bine, căluţule, îi zise călăreţul. Îmi era foame şi mă simţeam cam obosit. Dealtfel, se ştie că graba strică treaba.” Zicând acestea, descălecă, se aşeză la umbră şi, scoţându-şi din traistă merindele, începu să mănânce. După ce mâncă, zise, vorbindu-şi singur: „N-ar fi rău să-i trag şi un pui de somn. Am tot timpul să ajung la palat.”

Ce mai „pui” de somn îi trase! Îi puteai bate cu toba la urechi că nu s-ar fi trezit. Dormea dus şi visa tot ce se poate închipui mai frumos. Visa că ajunsese la palatul Norocului şi că fusese primit împărăteşte. I se aducea numaidecât tot ce dorea, muzicile cântau şi focuri de artificii se aprindeau în cinstea lui.

La urmă, fu trezit de sunetele muzicii. Se ridică în picioare, se frecă la ochi şi văzu că focurile de artificii, ce visase, nu erau decât cele din urmă raze ale soarelui, care apunea, pe când muzica era vocea prietenului său, care trecea pe acolo, mergând pe jos.

,,E vremea să pornesc din nou la drum”, îşi zise el şi privi în jurul său, ca să vadă unde îi era calul. Însă nu se vedea nici urmă de cal. În locul calului, păşea prin apropiere un măgar bătrân şi aşa de slab, că îi puteai număra oasele. Omul chemă, fluieră, căută peste tot, dar calul pierise fără urmă. În sfârşit, văzând că n-are încotro, încălecă pe măgar şi porni mai departe.

Măgarul mergea încet, încet de tot şi făcea popasuri dese şi lungi. Cu toate acestea, făcu şi el o bună bucată de drum, aşa că turnurile de la palatul Norocului se vedeau şi mai bine.

Dar începuse să se lase întunericul nopţii, iar la palat se aprindeau luminile. Însă acum veni încurcătura cea mare. Măgarul mergea mai încet, tot mai încet, până când într-un desiş de pădure, unde nu puteai vedea la doi paşi, se opri dintr-o dată.

Văzând aceasta, tânărul se dete jos şi punând la întâmplare mâna pe un băţ gros, începu să-l lovească fără milă. Dar nici lui nu-i merse bine, fiindcă măgarul, ridicând picioarele dindărăt, îl izbi drept în piept.

Tânărul căzu jos la pământ şi rămase în nemişcare câteva minute, văitându-se de durere. Când, în sfârşit, a putut să se ridice din nou, pierise şi măgarul, aşa cum pierise mai înainte şi calul. Tânărul cel leneş se târî pe jos, pipăind prin întuneric şi căutând de jur împrejur.

Ar fi vrut să se culce şi să doarmă, dar auzea urlete de lupi f lămânzi, urlete care, bineînţeles, nu erau o muzică prea plăcută. La urmă, iată că simţi că atinge ceva ce i se păru că este şaua măgarului. „Bine că l-am găsit, îşi zise el şi se aruncă în ceea ce i se păruse a fi o şa.

Dar ce ciudat era măgarul acesta! Era foarte mic, aşa că picioarele tânărului se târau pe jos. Apoi, tânărul simţi de o parte şi de alta ceva umed şi lipicios. Îl trecură fiorii şi vru să descalece, însă tocmai în clipa aceea auzi un ceasornic bătând în depărtare. Ceasornicul bătea orele unsprezece din noapte. Tânărul nostru mai avea, prin urmare, încă o oră până să ajungă la palat. De aceea se hotărî să meargă înainte.

De la cei dintâi paşi îşi dete seama că pe acest animal se şedea mai bine. Mai ales şaua părea că este mult mai înaltă la spate, aşa că era bună de rezemat. Numai că noul animal mergea cel puţin de zece ori mai încet decât măgarul. Oricum, tot mergând aşa încet, ieşi din pădure.

Palatul Norocului se vedea acum bine luminat şi părea să fie aproape. O rază de la lumina ferestrelor căzu pe animalul pe care mergea tânărul cel leneş. Abia atunci văzu acesta pe ce călăreşte: pe un melc uriaş!

Se cutremură şi vroi să sară jos, dar iată că, în depărtare, ceasornicul bătu din nou şi o singură dată: era prima bătaie din orele 12 de noapte!

Auzind această bătaie de ceasornic, leneşului nostru îi veni nebunia şi mai multe nu. Izbi cu picioarele în melc, vrând să-l facă să meargă mai iute. Însă melcul îşi strânse numaidecât capul în căsuţă şi făcând apoi o mişcare mai puternică aruncă de pe el pe tânăr.

Ceasornicul bătu a doua lovitură a miezului nopţii. Dacă tânărul cel leneş s-ar fi sculat şi ar fi pornit-o alergând, este sigur că ar fi ajuns la timp la palatul Norocului. În loc de aşa ceva, el se uită de jur împrejur, doar, doar zăreşte din nou vreun cal.

„Un cal! Un cal! se văita el. Un cal, un măgar sau orice o fi, ca să mă duc la palat!”

Ceasornicul bătu a treia lovitură. Şi iată că se auzi că se mişcă şi se târâie ceva prin întuneric. Tânărul nu stătu pe gânduri, ci sări numaidecât în spinarea acestei vietăţi, despre care nu ştia ce este, simţi doar că e ceva scund de tot. Când să încalece, văzu că porţile palatului sunt deschise şi că prietenul său stă în prag, făcându-i semne cu căciula.

După ce ceasornicul bătu a patra lovitură, porni să se mişte şi vietatea cea nouă. Însă, în ce fel? Când ceasornicul bătu a cincea lovitură, dihania aceasta făcu un pas înainte, dar când bătu a şasea lovitură, se opri locului. La a şaptea lovitură, se învârti în jurul său. La a opta, începu să pornească îndărăt, îndepărtându-se de palat.

Tânărul cel leneş striga, îl ocăra, îl lovea cu picioarele, însă în zadar: dihania mergea mereu îndărăt. Ceasornicul bătu a noua lovitură. Omul vru să se dea jos, dar din toate părţile ciudatei dihănii se porniră nişte braţe mari, care îl cuprinseră şi-l ţinură strâns pe loc. La lumina lunii, care izbutise să străpungă norii, văzu atunci că dihania pe care se găsea, era un rac neînchipuit de mare!

Una după alta, luminile începură să se stingă la ferestrele de la palatul Norocului. Ceasornicul bătu a zecea lovitură! Racul, tot înapoi. A douăsprezecea lovitură! În aceeaşi clipă porţile palatului se închiseră cu un zgomot puternic, aşa că palatul Norocului rămase închis pentru totdeauna pentru tânărul cel leneş.

Până în ziua de astăzi, nimeni nu ştie şi nici nu prea vrea să ştie ce s-a întâmplat cu dânsul şi cu racul pe care mersese călare.

Se ştie însă că tânărul cel harnic şi muncitor a fost primit cu toată prietenia de către zâna Norocului şi a stat acolo mai multe luni de zile. Şi după ce a plecat, zâna l-a ocrotit în viaţă şi l-a ajutat să aibă parte de un trai fericit, aşa cum mi-l doresc mie însumi şi cum îl doresc tuturor, câţi au citit această poveste.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: