MÂNA NEAGRĂ – POVESTE SPANIOLĂ

28 Dec

MÂNA NEAGRĂ – POVESTE SPANIOLĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Tio Pepe, un ţăran sărac, avea trei fete şi un măgar. Cu măgarul mergea în toate zilele la munte şi căra de la un izvor apă, pe care o vindea la oraş. Câştiga însă aşa de puţin, că el şi fetele sale posteau mult mai multe zile decât sunt în calendarul creştin.

Dar într-o dimineaţă, pe când, călare pe măgăruş, mergea pe drumul pietros ce ducea la izvorul din munte, Tio Pepe rămase uimit, văzând că în locul drumului răsărise o căpăţână de varză de o mărime neobişnuită.

Nu stătu să se întrebe prin ce minune ar putea să crească o varză aşa de mare într-o grămadă de pietre şi într-un loc unde în ajun nu era măcar un fir de verdeaţă. Tio Pepe făcu altceva: sări de pe măgar şi se repezi s-o scoată din pământ şi s-o ducă la el acasă. „Din varza aceasta, îşi zise în sinea sa, avem ce mânca o săptămână întreagă.”

O apucă cu amândouă mâinile şi trase cu putere, însă auzi un glas mâniat, care strigă: „Cine mă trage de barbă?”

Mirat, dar mai mult speriat, Tio Pepe îşi roti privirile de jur împrejur însă nu văzu pe nimeni. „Mi s-o fi părut”, îşi zise el şi trase din nou de foile de varză, dar auzi pentru a doua oară: „Cine mă trage de barbă?”

Tio Pepe sări şi mai speriat şi privi iarăşi în jurul său. Cât putea cuprinde cu ochiul nu erau alte făpturi vii decât el şi măgarul său, despre care ştia că nu poate vorbi în graiul oamenilor.

Vrând să isprăvească odată cu această poveste, trase pentru a treia oară, opintindu-se din răsputeri. Însă acum s-a întâmplat ceva ce l-a făcut pe bietul Tio Pepe să înlemnească de spaimă. Înaintea lui stătea un uriaş groaznic la vedere. Înalt de o sută de coţi, avea uriaşul acesta un chip mai negru decât păcura, ochii mai roşii decât jăraticul şi gura mai mare decât gura unui cuptor. Cine n-ar fi înlemnit de frică, pomenindu-se pe neaşteptate în faţa unei astfel de dihănii?

Cu un glas ca de tunet, uriaşul se răsti la Tio Pepe: „De ce m-ai tras de barbă şi mi-ai stricat somnul, când mi-a venit poftă să dorm la soare în chip de căpăţână de varză? Acum, fă-ţi rugăciunea şi pregăteşte-te să mori.”

„Domnule uriaş… stăpâne… n-am ştiut… să mă ierţi. Am de hrănit trei fete şi un măgar”, putu răspunde Tio Pepe, bâlbâindu-se şi tremurând din toate mădularele.

Însă uriaşul îi mai zise — de rândul acesta cu ceva blândeţe în glas: „Te iert, dacă îmi aduci mâine pe fiica ta cea mare. Locuiesc singur într-un palat dinlăuntrul pământului şi am nevoie de o femeie, care să-mi facă gospodăria. Să vii mâine cu ea în acest loc, la aceeaşi oră. Trage încet de o foaie a verzei, iar eu mă voi ivi numaidecât. Deocamdată, ia aceasta: Uriaşul pieri, după ce îi aruncă o pungă plină de bani.

Tio Pepe, pe de o parte, se bucură de banii ce-i dăduse uriaşul, dar, pe de altă parte, se amărâ mult la gândul că trebuie să se despartă de Paquita, cum se numea fiica sa mai mare. Cu aceste gânduri se înapoie acasă şi povesti celor trei fete întâmplarea. Se aştepta ca fetele — mai ales Paquita — să se întristeze şi să plângă. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa. Dimpotrivă. Paquita ardea de nerăbdare să meargă mai repede la palatul uriaşului.

A doua zi, se sculă cu noaptea în cap şi se îmbrăcă cu hainele ei de sărbătoare, apoi, călare pe măgar, merse cu tatăl ei la locul unde trebuia să fie căpăţâna de varză. Când sosiră aici, Tio Pepe trase puţin de foaia căpăţânei de varză şi în clipa următoare se ivi uriaşul, care luă pe Paquita de mână, pe când zicea lui Tio Pepe: „Acum poţi pleca. Ori de câte ori vei vrea să mă vezi, vino ca şi astăzi la locul acesta.” Şi îi aruncă încă o pungă plină cu galbeni.

Tio Pepe luă drumul călare pe măgarul său, pe când pământul se deschidea şi uriaşul conducea pe Paquita la palatul său. Acest palat, ce se găsea adânc înlăuntrul pământului, era nesfârşit de mare, avea săli sprijinite de stâlpi de marmură, luminate de mii de lumini, avea grădini cu flori minunate, în care cântau sute şi sute de păsări, într-un cuvânt, era de o măreţie căreia nu i se putea găsi pereche pe toată întinderea pământului. Paquita aproape că îşi pierduse graiul şi îşi oprise răsuflarea.

Însă uriaşul îi zise: „Acest palat e al tău şi poţi trăi fericită, numai dacă nu ieşi din vorba mea. Şi nu-ţi cer decât un lucru: Să nu deschizi niciodată uşa de aur din fundul acestei săli. Încolo, poţi merge şi te poţi plimba prin toate încăperile şi grădinile. Dacă ai nevoie de ceva, cere cu glas tare, că vei avea îndată tot ce doreşti. Eu plec şi mă înapoiez tocmai seara. Până atunci, să nu te miri şi să nu te sperii de nimic.”

După ce a rămas singură, Paquita a intrat într-o cameră, unde se privi într-o oglindă mare şi văzu că era sărăcăcios îmbrăcată. „O, cum aş vrea să fiu îmbrăcată ca o prinţesă!” zise ea oftând.

În clipa următoare, o mână neagră îi aşternu înainte zece rochii de culorile cele mai frumoase şi făcute din stofele cele mai scumpe. Îi mai puse înainte o mulţime de cercei, brăţări şi tot felul de giuvaericale.

Paquita era acum îmbrăcată mult mai bine decât o prinţesă. Începu însă să-i pară rău că nu e nimeni să o vadă şi să o admire, iar după vreo două ore se plictisi de-a binelea. Atunci îşi aruncă o privire asupra uşii de aur din fundul grădinii şi îşi zise: ,,Ce-ar fi dacă aş deschide-o puţintel? N-are să afle nimeni.”

Împinsă de curiozitate, merse, însă abia o deschise, că dete un ţipăt de groază: o mână neagră o trase în cameră şi îi tăie capul.

Ziua următoare, Tio Pepe veni din nou şi trase încetişor o foaie din căpăţâna de varză. „Ce doreşti?” îl întrebă uriaşul, care se ivi numaidecât.

Tio Pepe răspunse: „Doresc să aflu cum îi merge fetei mele.”

„Îi merge foarte bine, zise uriaşul, însă se cam plictiseşte singură şi cere pe sora sa mijlocie. Să mi-o aduci mâine şi pe ea, fiindcă împreună o să fie mai fericite.”

Şi îi dete încă o pungă plină cu galbeni.

Şi Lolita — aşa se numea sora mijlocie a Paquitei — a primit cu toată bucuria să meargă şi să trăiască la palatul dinlăuntrul pământului. A mers, dar, împinsă de curiozitate, a deschis şi ea uşa de aur, aşa că a păţit ceea ce păţise şi Paquita. A fost trasă de mâna neagră şi i s-a tăiat şi ei capul.

Iarăşi veni Tio Pepe, ca să întrebe despre Paquita şi Lolita, şi iarăşi uriaşul îi zise că le merge bine, dar că ar fi mai fericite dacă ar avea cu ele şi pe sora lor mai mică.

Tio Pepe, căruia uriaşul îi dete o altă pungă plină cu bani de aur, se întoarse a treia zi cu Rosarita — acesta era numele fiicei sale mai mici. Însă, spre deosebire de surorile sale, Rosarita nu plecă bucuroasă, ci plângând şi oftând.

Când a fost dusă la palatul dinlăuntrul pământului şi a întrebat de Paquita şi Lolita, uriaşul i-a răspuns, vorbindu-i cu blândeţe: „Va sosi ziua când le vei vedea, dacă până atunci nu ieşi din vorba mea şi nu deschizi uşa de aur. Eu plec şi mă înapoiez tocmai seara.”

Rosarita se hotărî să nu iasă din vorba uriaşului şi să nu deschidă uşa de aur. Ceru şi ea o rochie mai frumoasă decât aceea în care era îmbrăcată, iar după ce mâna neagră i-o aduse, zise tare: „Vreau să lucrez până la înapoierea stăpânului meu.”

Imediat mâna neagră aduse un coşuleţ cu mătăsuri şi tot felul de stofe, cu foarfeci, ace şi un degetar de aur, iar Rosarita se apucă să coasă. Aşa o găsi uriaşul, când se apropie seara. Rămase încântat, văzând că nu-i călcase porunca şi nu deschisese uşa de aur şi îi vorbi cu blândeţe, care înduioşă pe Rosarita.

Una după alta, zilele treceau, iar Rosarita se obişnuia din ce în ce cu traiul ce ducea şi cu înfăţişarea uriaşului.

Cu toate că uriaşul îşi păstra această înfăţişare groaznică, Rosarita îl vedea zi de zi mai puţin urât. Aşa, chiar sosi ziua când prinse drag de el.

Şi iată că într-o seară, la ora când uriaşul se întorcea la palat, Rosarita văzu venind un tânăr frumos ca un înger şi se sperie foarte mult. Însă tânărul îi zise, zâmbind: „Nu te speria, Rosarita! Eu sunt soţul tău, uriaşul urâcios, pe care ai consimţit să-l iubeşti. Stăpânul meu, regele duhurilor, căruia îi călcasem poruncile, mă prefăcuse în uriaşul groaznic şi mă osândise să trăiesc aşa, în acest palat, până ce se va găsi o fată, care, timp de două luni, să-mi fie ascultătoare şi să nu-i displacă a trăi aici lângă mine. Sunt o sută de ani de când caut o astfel de fată, până te-am găsit pe tine. Începând de astăzi mi-am luat vechea mea înfăţişare, iar mâine ne vom întoarce pe pământ, unde vom putea trăi fericiţi. Tot începând de astăzi, zise mai departe tânărul, mâna neagră, care te slujea, dar, în acelaşi timp, te supraveghea, a plecat, iar în locul lor vom avea servitori mai plăcuţi la vedere. Acum, eu trebuie să merg la stăpânul meu, dar mă voi întoarce mâine şi vom ieşi împreună de aici. Ia acest inel: vezi că piatra este limpede ca apa de izvor. Dacă îmi calci porunca astăzi, când lipsesc, se va înroşi ca rubinul. Dacă mă iubeşti, adu-ţi aminte de uşa de aur şi de promisiunea ta.”

Tânărul plecă, iar Rosarita, rămasă singură, căzu pe gânduri. Se gândea şi zicea: „Oare unde să fie atâtea fete, care fuseseră pedepsite pentru că nu se ţinuseră de porunca dată şi deschiseseră uşa de aur? Nu cumva îndărătul acestei uşi de aur sunt şi surorile mele Paquita şi Lolita? Nu cumva sunt moarte? Uriaşul mi-a spus că am să le văd, dar acum mă îndoiesc de cuvântul său.”

Dorul de surori o făcu să deschidă uşa de aur. Intră într-o sală şi aici găsi pe Paquita şi Lolita cu capetele tăiate. „Soţul meu este un ticălos fără seamăn!” ţipă ea îngrozită. În aceeaşi clipă piatra din inel se făcuse roşie ca sângele. Tânărul se înapoie în ziua următoare şi ghici îndată tot ce se întâmplase.

„Rosarita, îi zise el zdrobit de durere, n-ai avut încredere în mine şi din pricina aceasta ne-ai pierdut pe amândoi. Precum îţi spuneam, diseară se isprăvea vraja noastră. Acum însă, eu nu mai pot ieşi pe pământ. Din dragostea ce-ţi port voi învia pe surorile tale şi te vei înapoia cu ele acasă la tine. Nu plânge. Trebuie să mă părăseşti. Dacă m-ai fi iubit mai mult decât orice pe lume, ai fi avut încredere în mine şi m-ai fi ascultat.”

Tânărul învie pe cele două surori, luă de mână pe Rosarita, care plângea şi le conduse pe toate trei la poarta palatului. Aci, îmbrăţişă pe Rosarita şi îi zise: „Îţi doresc să fii fericită!”

Apoi totul pieri, iar cele trei surori se pomeniră în mijlocul câmpiei sterpe şi pietroase, sub soarele necruţător de cireşar.

Tio Pepe se bucură, văzând că fiicele sale se înapoiază sănătoase. Cele două mai mari se măritară după câteva luni. Însă Rosarita nu se mărită şi nu-şi mai găsi mângâiere. Rătăcea mereu pe câmp şi se învârtea mereu în jurul locului unde uriaşul i se arătase pentru prima oară. Au trecut anii, dar căpăţâna de varză năzdrăvană nu s-a mai ivit. Şi Rosarita a murit cu durere în suflet şi cu gândul la uriaş.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: