FATA RĂPITĂ DE SIRENE

28 Dec

FATA RĂPITĂ DE SIRENE

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Văduva unui pescar n-avea alţi copii decât o fetiţă mică şi drăguţă cu care locuia într-o căscioară de la marginea mării. Fetiţei nicăieri nu-i plăcea să se joace mai mult decât în nisipul de lângă mare. Marea avea pentru dânsa un farmec, de care parcă nu era chip să scape. Cu câtă bucurie intra în apă şi stătea să fie mângâiată de valuri!

Mamă-sa era foarte îngrijorată de dragostea fetiţei sale pentru apa mării. Biata femeie nu putea să uite că soţul său fusese răpit de mare şi înecat.

„Odorul meu, îi zicea ea în fiecare dimineaţă, nu intra în mare, fiindcă marea e trădătoare. Ea a înghiţit pe tatăl tău. De aceea, nu te apropia prea mult, fiindcă se prea poate ca marea să aibă gânduri rele şi pentru tine.”

Însă femeia n-avea timp să fie toată ziua cu fetiţa. Şi aşa, într-o zi la prânz, după ce pusese mâncarea pe masă, văzu că fetiţa nu mai vine. O aşteptă, o aşteptă mult, dar fetiţa nu se vedea venind. Cuprinsă de mare spaimă, femeia ieşi şi o căută pretutindeni. Merse, strigând-o mereu pe nume, în lungul şi în latul nisipului de la marginea mării, întrebă pe toţi pescarii pe care îi întâlnea, însă totul a fost în zadar. Fetiţa nu era nicăieri, nu o văzuse nimeni. Zdrobită de durere, femeia nu se întoarse acasă decât seara târziu. Valurile mării se ridicau în sus, revărsându-se pe nisip. Dar iată că se auzi venind din mare un cântec nespus de frumos. Mama fetiţei ieşi grăbită din casă şi merse cât mai aproape de mare. Acolo văzu o sirenă cu părul lung şi plin de flori de apă aşa de frumoase, cum până atunci femeia nu văzuse niciodată.

Sirena ieşi pe jumătate din apă, cântând cântecul ce urmează:

„Ca palatul meu nu e altul mai frumos,

E făcut tot din cristal lucios,

În el cântă frumoasele sirene

Şi mulţime de fetiţe pământene.”

Când văduva pescarului auzi despre palatul de cristal şi despre fetiţe pământene, se gândi că se prea poate ca printre ele să fie şi fetiţa sa. Căzu, aşadar, în genunchi şi cu lacrimi în ochi se rugă de sirenă să-i spună dacă nu cumva a văzut undeva pe fetiţa care se juca în toate zilele în nisipul de la marginea mării.

,,Ştiu foarte bine unde este fetiţa ta, îi răspunse sirena. E în palatul meu, din fundul mării. N-avea nicio grijă, fiindcă este sănătoasă şi voioasă şi se joacă foarte frumos cu alte fetiţe de vârsta ei.”

Auzind acestea, femeia se porni să plângă şi mai tare şi să se roage de sirenă să-i dea înapoi fetiţa.

„Este singurul meu copil şi singura bucurie şi mângâiere a vieţii mele”, zise ea.

Sirena îi răspunse:

„Mi-e milă de tine, dar află că marea nu dă niciodată înapoi pământului, în viaţă, o făptură omenească, pe care a luat-o. Însă dacă ai curajul să vii cu mine, iată că te iau. Să ştii însă, că avem de făcut un drum de o sută de ore pe suprafaţa mării, apoi încă un drum de alte o sută de ore, ca să mergem în fundul mării unde este palatul meu.”

„Am tot curajul şi sunt gata să viu”, îi zise mama fetiţei.

Atunci sirena veni până la ţărm, o luă călare pe coada sa de peşte, apoi porni în larg, înotând mai repede decât vaporul cel mai iute. Se făcuse o noapte întunecoasă peste întinsul nemărginit al mării. Sirena însă mergea mereu înainte, spre soare-apune. În sfârşit, văzură strălucind din adâncul mării o lumină minunată.

„Aici e locul unde trebuie să începem a merge la fund, îi zise sirena. Respiră încă o dată, cât poţi mai adânc, şi nu-ţi pierde curajul. Acum începem să ne afundăm.”

Partea aceasta a drumului s-a făcut mult mai repede decât partea de pe suprafaţa apei. In câteva clipe erau în fundul mării, înaintea unui palat aşa de măreţ, cum noi, oamenii pământului, nici n-am putea măcar să-l visăm. Acoperişul palatului era de apă, iar zidurile de cristal. O puternică lumină aurită ţâşnea din palat, luminând până la depărtări mari. Însă gândurile şi ochii sărmanei femei nu se îndreptau spre măreţia palatului. Ea se gândea numai la fetiţă şi o căuta peste tot cu privirile.

Însă nu vedea nicio fiinţă vie. Sirena o duse într-o sală mare, pardosită cu argint. Străbătură sala şi ajunseră la o poartă de sticlă nespus de frumoasă. Prin poarta aceasta văzură o mare mulţime de copii, fetiţe şi băieţaşi, care săreau şi se jucau plini de voie bună.

Mama fetiţei avea voie să stea la poarta aceasta şi să privească oricât de mult, însă n-avea în niciun fel voie să facă un pas mai încolo. N-a putut să-şi vadă fetiţa, însă mai târziu, după ce privi cu toată băgarea de seamă pe toţi copiii, o văzu în mijlocul unei cete de fetiţe care râdeau şi se jucau. Fetiţa era roşie la faţă, ca un măr roşu şi arăta aşa de veselă, că de veselia ei se simţi năpădită de o nespusă fericire. Se rugă de sirenă să-i dea voie să locuiască şi ea în palat, pentru ca în chipul acesta să fie aproape de fetiţă. Sirena îi îndeplini bucuros această voie. Acum femeia putea privi toată ziua prin poarta de sticlă. Şi niciodată nu se sătura privind.

În fiecare zi cădea în genunchi înaintea sirenei, rugându-se să o lase să se întoarcă acasă pe pământ cu fetiţa ei. Dar la toate rugăminţile ei, sirena răspundea: „Nu, asta nu se poate!”

Totuşi, la urma urmelor, s-a înduioşat de lacrimile femeii şi i-a zis: „Îţi dau înapoi fetiţa, însă numai atunci când vei ţese pentru mine o manta din părul tău. Iată aici un borcănaş cu alifie, cu care ungându-te, părul îţi va creşte din nou şi foarte repede.”

Sărmana mamă s-a apucat numaidecât de lucru. Ţesea şi ziua şi noaptea fără să se odihnească măcar o clipă, însă, după ce îşi tăiase părul până la rădăcină şi-l ţesuse tot, a văzut că mantaua era gata abia la jumătate. Ce putea face acolo? Îşi zise în gând că poate sirena se mulţumeşte cu o jumătate de manta. Dar toate rugăminţile şi toate lacrimile ei nu i-au folosit la nimic. Sirena i-a răspuns scurt şi hotărât: „Rămâne aşa cum ne-am învoit. Până nu faci mantaua întreagă, nici să nu te gândeşti că ai putea lua fetiţa.”

Aproape nebună de durere, biata femeie se întoarse în camera sa. Şi a trebuit să aştepte mult, foarte mult, până când părul să-i crească îndeajuns. În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă îl ungea cu alifie şi se uita în oglindă să vadă dacă i-a crescut.

Aşa au trecut câţiva ani. Ea însă nu s-a lăsat, ci a ţesut mereu. În sfârşit, iată că sosi şi ziua când mantaua era gata şi întreagă. Femeia dete fuga la sirenă. Sirena cercetă mantaua cu de-amănuntul. Îi plăcu foarte mult şi lăudă pe mama fetiţei pentru măiestria ei.

„Acum, hai cu mine!” îi zise ea. Merseră la poarta de sticlă care se deschise singură. Şi iată că veni fetiţa, numai că acum nu mai era o fetiţă mică, ci o fecioară de toată frumuseţea. Nu e chip să arătăm în cuvinte bucuria şi fericirea mamei sale.

Sirena porunci ca două sirene să se înhame la o trăsură de aur. În trăsura aceasta mama şi fiica ei au fost duse până la ţărmul mării, aproape de căsuţa lor.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: