DARUL ZÂNEI – POVESTE GERMANĂ

28 Dec

DARUL ZÂNEI – POVESTE GERMANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

La marginea unui oraş, într-o mahala nu departe de un râu, era o căsuţă; un sărman pescar locuia  acolo cu fetiţa şi nevastă-sa. Lotta, căci aşa se numea fetiţa, de vreo zece ani, trebuia să dea o mână de ajutor părinţilor. Ea ajuta pe tatăl său ca să-şi cârpească plasa şi mergea adesea cu mama sa în oraş, ca să vândă peştele pe care-l prindea tatăl ei. Lotta făcea toate acestea însă cu foarte mare neplăcere. Cu drag cutreiera doar străzile oraşului, fără să facă nimic. Se oprea peste tot, ca să se minuneze de lucrurile aşezate în vitrine. Iar mamă-sa rămânea necontenit la locul ei ca să vândă, sau dacă părăsea dugheana, se ducea să cumpere câte ceva cu puţinii bani ce-i putea câştiga.

Dar într-o zi, Lotta văzu pe prinţesa castelului din apropiere trecând într-o minunată şi sclipitoare caleaşcă de aur. De atunci copila fără minte chinuia necontenit pe mamă-sa, căci ea vroia să aibă un veşmânt asemănător cu acel al prinţesei. Aşa făcea toată ziua şi chiar seara când se culca în pătucul ei.

După ce-şi spunea rugăciunea, striga printre lacrimi: „Vreau să am o haină de mătase, cum poartă prinţesa!” Numai ca să-şi liniştească copila, mama îi răspundea fără să se gândească: „Dacă vei fi totdeauna cuminte şi silitoare, când vei ajunge mare şi vei avea mai multă minte, atunci vei avea o haină de mătase”. Abia atunci Lotta adormea.

Când ceilalţi copii vorbeau despre Crăciun şi despre darurile ce trebuiau să le primească, atunci Lotta spunea plină de mândrie: „Mie trebuie să-mi aducă o haină strălucitoare de mătase”. Pentru că Lotta de acum încolo nu mai vorbea de altceva, toţi copiii au luat-o în râs, căci şi ei doreau haine frumoase, dar niciodată nu s-au gândit la veşminte de mătase. Lotta se gândea mereu dacă în curând are să fie destul de mare ca să primească haina, dar ca să fie silitoare şi ca să înveţe ceva, nu se gândea deloc.

Când Lotta a împlinit cincisprezece ani, s-a gândit că trebuie să primească în dar de la mamă-sa mult promisa haină. Dar aceasta îi spuse pe faţă că nu se potriveşte cu ea o haină atât de minunată şi de asemenea că ea este prea săracă pentru ca să i-o poată cumpăra. Atât de mâhnită fu Lotta, că ieşi din casă şi merse afară pe câmp unde creşteau holdele cele verzi. Merse mai departe, până în pădure şi apoi mai departe, fără să ia aminte de drum. Deodată în faţa ei se ivi un desiş de brazi, care îi închidea drumul. Se aşeză pe o piatră şi suspinând, zise:

,,O, dacă totuşi ar apare o zână, dorinţele inimii mele ar putea fi împlinite.” Abia spusese aceste cuvinte, că desişul se despărţi şi apăru o făptură înaltă şi plină de lumină. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase care strălucea în toate culorile curcubeului. Da, această rochie era şi mai frumoasă decât rochia prinţesei. Când Lotta zări pe frumoasa femeie, se sculă cu grabă şi o salută respectuos; dar tânăra femeie o privi mânioasă şi-i zise: „Eu sunt zâna Florida şi trebuie să te pedepsesc pentru îndrăzneala ta, căci tu ai cutezat să pătrunzi în împărăţia mea, fără să-mi ceri voie. Să spui numai un cuvânt şi îndată te prefac într-o bufniţă sau într-un liliac. Dar de data asta va trebui să te iert, căci astăzi este ziua de naştere a singurei mele fiice şi de aceea îţi voi arăta milă şi îndurare. Vreau chiar să-ţi îndeplinesc o dorinţă, dacă ai cumva vreuna.”

„Dacă eşti într-adevăr o zână, răspunse Lotta, atunci eşti bogată şi puternică. De aceea, dă-mi, te rog, o rochie ca a ta.”

„Eşti fără minte, îi zise zâna, hai, cere altceva, o asemenea haină nu-i de tine.”

Însă Lotta nu ascultă sfatul bun al zânei, ci se gândi numai că, în sfârşit, va putea primi preţioasa haină de atâta timp dorită şi prin care va putea să trezească invidia şi mirarea prietenelor sale. Şi nu se lăsă până ce zâna nu-i dete o strălucitoare rochie de mătase.

„Însă un lucru te leagă de această rochie, îi aminti zâna. Când o vei îmbrăca, nu trebuie să te priveşti niciodată în oglindă căci de vei face astfel, vrăjitorul cel rău al ţinutului capătă putere asupra ta şi te preface îndată într-o dihanie groaznică. Bagă de seamă!”

Zâna pieri, iar Lotta înfăşură cu grijă preţiosul dar. Era peste măsură de fericită, dar ea nu luase aminte că rătăcise jumătate din noapte prin pădure, mai înainte de a găsi o ieşire din aceste locuri sălbatice.

Înfometată şi sleită de puteri ajunse târziu la căsuţa părinţilor ei. A doua zi arătă prietenelor, tatălui şi mamei darul zânei. Era într-adevăr o minunăţie orbitoare, când Lotta desfăşură rochia şi razele soarelui se jucară într-însa. Fericirea strălucea în ochii Lottei, dar mamă-sa nu se bucura deloc, căci auzise felul cum copila era legată de haină, şi-i dădea adesea sfatul să înapoieze zânei darul periculos. Dar Lotta nici nu vroia să audă de aşa ceva; totuşi promise mamei sale că nu se va uita niciodată în oglindă. Acest lucru, desigur, nu-i făcea plăcere, însă când seara mergea în cămăruţa ei şi privea pe fereastră luna, atunci aşternea veşmântul zânei. Lotta se bucura mult când vedea cum mătasea străluceşte, de îndată ce razele lunii cădeau pe ea. Dar puţin câte puţin, Lotta s-a plictisit ţinând strălucitoarea haină numai în casă. Şi astfel gândi ea: „Dacă nu pot să mă privesc, totuşi alţii pot să mă admire. Părinţii, desigur, n-au să fie împotrivă, dar e mai bine să aştept până când voi fi odată singură acasă.”

Prilejul îl găsi curând.

Tatăl şi mama s-au dus într-o după-amiază în vizită la o familie. Lotta abia se văzu singură, că se îmbrăcă cu haina zânei şi începu să se plimbe prin faţa casei încoace şi încolo. O pasăre, care zbura pe acolo, ciripi: ,,O, ce frumoasă, ce frumoasă!” Gândăceii şi micile albine, bâzâind, şopteau: „Da, este o minune, o adevărată minune!”

Iar un băieţel, care alerga pe acolo, puse mâna la ochi, ca soarele să nu-i împiedice vederea şi rămase mult timp în loc, admirând veşmântul copilei. Lotta auzise şi văzuse cum toţi rămăseseră uimiţi: „Aşadar, sunt atât de frumoasă, zise ea, şi totuşi nu pot să mă privesc măcar o dată, asta e tare păcat! Însă zâna m-a oprit numai să mă uit în oglindă, aceasta, desigur, nu o voi face niciodată, dar mă voi duce până la râu, care îmi va arăta atât de bine chipul meu, ca şi oglinda.”

La malul apei crescuse o salcie bătrână, în care acum se aşeză o bufniţă mare. cu penele zburlite. La început, Lotta se sperie, însă se gândi că bufniţa nu vede noaptea, şi deci acum nu o poate vedea. Se aplecă peste apă, ca să-şi admire strălucitoarea-i înfăţişare. Plină de fericire, bătu din palme, dar îndată veni şi bufniţa zburând şi atinse cu aripile-i deschise, mari, fruntea şi capul Lottei. Ea nu se mai putu ţine pe picioare şi căzu la pământ.

În timpul acesta, mamă-sa se întorsese acasă, căutase pe Lotta, însă nu o găsise nicăieri. Când ieşi afară din casă, o văzu la râu, alergă cât putu de repede, ca să o scape; dar din Lotta nu mai era nimic de văzut, căci fusese prefăcută într-o libelulă ce zbura tristă împrejurul mamei sale, care nu ştia că aceasta este Lotta sa.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: