CRISTINA DIN PĂDURE

28 Dec

CRISTINA DIN PĂDURE

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Cristina din pădure era singură pe lume. Părinţii îi muriseră de mult, iar mormintele lor, deasupra cărora se înălţau două cruci de lemn, erau aproape de locuinţa ei şi lângă un izvor cu apă rece.

Cristina se ruga în toate zilele la aceste morminte şi, cum stătea îngenuncheată, i se părea că aude glasul aşa de dulce şi plăcut al părinţilor săi.

Iar florile de pe morminte îmbătau văzduhul cu parfumul lor.

Aşa trecu vremea pentru Cristina, care se făcuse de-acum o fată răsărită şi de toată frumuseţea. Şi veni feciorul de împărat, călare pe roibul său, şi văzând-o pe Cristina îngenuncheată la cele două morminte, şi aşa de frumoasă, se opri din mers, descălecă şi apropiindu-se de dânsa o întrebă cu un glas plin de blândeţe : „Ce faci în locul acesta? Eşti o fiinţă pământeană sau un înger coborât din ceruri ?”

„Sunt Cristina din pădure, îi răspunse ea, săracă şi singură pe pământ. Aicea sunt mormintele părinţilor mei.”

Iar feciorul de împărat o luă de mână şi-i zise : „Vino cu mine la palatul meu şi jur că ai să fii pentru mine fiinţa cea mai iubită pe pământ.”

„Viu !” îi întări Cristina vorba, privindu-l cu toată încrederea. Rupse un trandafir, câteva flori de „nu-mă-uita” şi puţină iederă de pe mormintele părinţilor săi, le prinse la piept şi întinse apoi feciorului de împărat mâna. Iar el o puse pe calul său şi se întoarse la palat iute ca vântul.

Acolo, feciorul de împărat o puse pe Cristina să şadă într-un scaun de aur, iar el, ducându-se la maică-sa, împărăteasa, îi zise: „Mamă, am găsit în pădure o fată, cum nu i se află pereche în frumuseţe şi în bunătate. Dă-mi, te rog, voie să mă cunun cu dânsa.”

Maică-sa îi răspunse îngrozită : „Cum se poate să-ţi părăseşti logodnica, pe Domniţa din «Insula verde», cu care domniţă tatăl tău te-a logodit încă de când erai un copil ?”

Decât feciorul de împărat i se rugă aşa de mult, încât se mai înmuie şi maică-sa, împărăteasa, şi-i zise să o lase să vadă şi să cerceteze dacă fata găsită în pădure e vrednică să stea într-un scaun împărătesc.

Împărăteasa chemă pe Cristina la dânsa şi nu fu puţin mirată văzând cât e de frumoasă şi ce bună arată a fi la suflet. Cu toate acestea, o întrebă cu glas aspru, şi răstit : „Cum te cheamă şi ce cauţi aicea ?”

„Sunt Cristina din pădure şi nu doresc altceva decât să văd din când în când chipul fiului Măriei Tale.”

„Bine, am să-ţi dau voie, îi răspunse împărăteasa, fiind tot întunecată, însă dacă poţi să duci la bun sfârşit trei treburi ce îţi voi spune să faci.”

„Ce am de făcut, înaltă stăpână ?” întrebă Cristina cu glasul ei blând.

„Iată ce: să mergi la poiana din mijlocul pădurii, acolo unde zânele se strâng în toate nopţile. O nenorocire groaznică îmi ameninţă casa şi familia, şi numai regina zânelor ştie şi poate să o îndepărteze. Să-mi aduci aicea pe regină, ca să o pot întreba. Aceasta e cea dintâi treabă ce îţi cer să-mi faci.”

Cristina zâmbi şi zise: „Să aşteptăm când o fi noapte cu lună plină şi atunci am să-ţi aduc pe regina zânelor.”

Sosi şi noaptea aceea şi Cristina se duse la poiana din mijlocul pădurii, o poiană ce îi era bine cunoscută şi care era toată acoperită de tot felul de flori frumoase. Din rouă ce cădea pe florile acestea, zânele îşi pregăteau vinul lor. Dealtfel, zânele o cunoşteau pe Cristina şi ţineau mult la dânsa.

Când sosi în poiană, Cristina nu găsi acolo decât pe Puc, pe piticul Puc, bătrân de când lumea. „Ce faci aicea, moşule, şi unde e regina zânelor?” îl întrebă ea.

„Cristino dragă, nu ştiu unde e regina, iar eu gust vinul nostru, ca să văd dacă e nimerit, ori ba. Uite aşa!” Şi Puc îşi duse la gură potirul unei flori şi dete pe gât toată roua dintr-însul. Apoi făcu la fel cu altă floare, şi cu alta, şi cu alta, până ce se ameţi de-a binelea.

Puc se porni atunci să cânte, să joace şi să se tăvălească printre flori. Cristina, văzând că nu e nimic de făcut cu dânsul, nu-l mai întrebă ceva, ci stătu să aştepte sosirea zânelor.

Când bătu miezul nopţii, veniră şi zânele, frumoase şi zvelte, cum nu se poate spune în cuvinte, şi umplură poiana cu veselia şi zburdălnicia lor. Fiecare potir de floare deveni acum un pahar, fiecare frunză o măsuţă în jurul căreia zânele mâncau şi benchetuiau, iar fiecare foaie de trestie, o sabie cu care se luptau între ele, pentru a câştiga mingea de aur ce le-o făuriseră piticii. Alte zâne cântau şi jucau, pe când altele ţeseau o pânză fină, din fire aurite de păianjen.

Cristina, însă, se duse la locul unde şedea regina zânelor şi-i zise cu glas rugător: „Fii aşa de bună şi vino cu mine la palatul împărătesc, fiindcă o nenorocire mare ameninţă casa şi familia feciorului de împărat.”

Regina zânelor se gândi un răstimp şi apoi zise: „Da, viu, fiindcă mă rogi tu; să ştii însă că nu e tocmai pricepută cine te-a trimis să mă chemi.”

Merseră amândouă într-o trăsură de muşchi de pe arbori, trasă de şase păuni.

Iar la palat, Cristina auzi cum regina zânelor îi spune împărătesei bătrâne: „Dragă soră, cauţi în depărtare ceea ce ai acasă la tine.” Altceva nu-i mai spuse, ci se întoarse din nou la poiana din pădure.

În dimineaţa următoare, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Ai adus aicea pe regina zânelor, aşa că ai isprăvit cu bine cea dintâi treabă. Ţineam să ştiu unde este un giuvaer, pe care ea îl dăruise odată soţului meu, împăratul, şi de care giuvaer atârnă fericirea casei şi familiei mele. Soţul meu a murit câteva zile după ce îl pierduse, aşa că nimeni nu ştie unde este. E un giuvaier galben şi strălucitor ca soarele şi are într-însul multe puteri ascunse. Regina zânelor mi-a spus în cuvinte puţin lămuritoare că ar fi aici, în casă. Am dat poruncă să fie căutat peste tot, dar n-a fost chip să fie găsit. Acum să-l găseşti tu, ca să văd dacă poţi aduce fericire în palatul meu. Aceasta e a doua treabă ce trebuie să duci la bun sfârşit.”

Cristina zâmbi, aşa ca şi cum s-ar deschide o roză tânără. Scoase din buzunar o piatră frumoasă şi aurită şi întrebă: „Nu cumva e acesta giuvaerul ce căutaţi?”

„Da, acesta e! strigă împărăteasa, dar unde l-ai găsit?”

„L-am găsit într-un cuib de coţofană, când izbucnise furtuna şi mă dusesem să-i scap de la moarte pe bieţii puişori”.

Împărăteasa cercetă giuvaerul cu băgare de seamă şi văzu că se făcuse mai frumos decât era mai înainte. Înţelese că giuvaerul a fost în mâini bune.

De aceea îi zise Cristinei cu blândeţe: „Păstrează-l tu„ până ţi-l cer; în mâinile tale e bine păstrat şi vei avea nevoie de el.”

După câteva zile, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Îţi mai rămâne de făcut a treia şi cea din urmă treabă. Mâine soseşte aicea domniţa din «Insula verde», adică domniţa care este logodnica fiului meu. Peste cinci ani se va face căsătoria lor. Tu nu poţi sta aicea şi n-ai voie să vezi pe fiul meu decât dacă primeşti să fii servitoarea logodnicei lui.”

La cuvintele acestea, bietei Cristina cât p-aci să-i plesnească inima şi să-i sară din piept. Îşi strânse însă tot curajul şi zise cu glas stins: „Da, înaltă stăpână, voi face cum îmi porunciţi!”

Ziua următoare sosi şi domniţa din Insula Verde. Era frumoasă ca soarele ce răsare şi feciorul de împărat ţinea mult la dânsa, toată ziua plimbându-se împreună în grădină. Multă vreme Cristina servi ca slujnică supusă şi ascultătoare, fără să se plângă şi fără să murmure.

Însă când trecu anul şi se apropie ziua de nuntă, se făcuse la faţă albă ca varul, de credeai că se înfăşurase într-un linţoliu de moarte, şi ochii îi erau tulburi ca o zi mohorâtă şi ploioasă. Iar în ajunul zilei de nuntă se furişă de la palat şi se duse să plângă la mormântul părinţilor ei. Florile de pe mormânt erau scăldate în lacrimile ei, dar cu cât plângea, cu atât se simţea mai uşurată la inimă.

Se despărţi de morminte cu liniştea în suflet şi intră în coliba părintească, unde se culcă şi dormi.

În somn i se păru că aude o muzică şi muzica se apropia din ce în ce de dânsa şi pe urmă i se păru că doi ochi mari şi strălucitori s-au aplecat asupra ei privind-o. Cristina deschise ochii şi văzu stând în picioare lângă ea pe feciorul de împărat, care o cuprinse în braţe. Veni şi împărăteasa mamă şi-i zise: „Ai dus la bun sfârşit cele trei încercări la care te-am supus. Am văzut că eşti vrednică, prin harurile cu care eşti înzestrată, aşa că tu eşti logodnica fiului meu şi vom face chiar astăzi nunta.”

Împărăteasa îi puse apoi în deget un inel de aur, iar pe cap o cunună tot de aur.

Veni şi sora fiului de împărat, fiindcă domniţa din „Insula Verde” nu era decât sora lui, iar nicidecum logodnică, o îmbrăţişa pe Cristina şi-i zise: „Să mă înveţi şi pe mine să fiu tot aşa de bună, cum eşti tu.”

Feciorul de împărat o luă apoi de mână şi o duse la palat, unde se făcu o nuntă aşa cum se fac nunţile împăraţilor din poveşti. Păcat că n-am fost şi eu acolo, că v-aş fi adus la fiecare câte un dar frumos.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: