COPILUL PRINŢESEI SAVITIRI – POVESTE INDIANĂ

28 Dec

COPILUL PRINŢESEI SAVITIRI – POVESTE INDIANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Prinţul Narpola a luat în căsătorie pe prinţesa Savitri, prinţesa cea mai frumoasă din toată întinderea Indiei. Tatăl prinţesei Savitri, pe cât de puternic, pe atât de înţelept, a vrut ca la această nuntă să fie ospeţe şi petreceri cum nu se mai văzuseră până atunci. Două săptămâni în şir au ţinut aceste ospeţe şi petreceri, la care fusese chemată mulţime mare de popor. La sfârşitul ospeţelor şi petrecerilor, tinerii căsătoriţi trebuiau să plece şi să locuiască într-un palat, care era departe de locul de naştere al prinţesei Savitri.

În seara din ajunul plecării lor, măreaţa grădină de la palatul tatălui prinţesei Savitri era încă iluminată cu mii şi mii de lampioane. Pe terase, cântau şi dansau vestitele dansatoare indiene, numite baiadere. Prinţesa Savitri stătea în balcon, lângă soţul ei, zâmbitoare şi frumoasă ca o arătare din vis. Era îmbrăcată într-o rochie albă, făcută dintr-o stofă rară şi ţesută cu fire de argint. Şi cât de strălucitoare de frumuseţe era prinţesa, când privea cu ochii săi mari şi negri şi când deschidea buzele în zâmbe-tul cel mai dulce!

Însă, la un moment dat, Savitri se întoarse spre partea dinlăuntrul palatului şi întrebă pe o servitoare: „Unde este doica mea, Nair, iubita mea Nair, care m-a alăptat şi m-a legănat în braţele ei? Cheam-o, pentru că n-am mai văzut-o de azi-dimineaţă.”

Prinţesa Savitri intră în salon, în aşteptarea doicii. După puţin, veni şi o femeie bătrână şi gârbovită de ani.

„Nair, îi zise prinţesa înduioşată, noaptea aceasta e cea din urmă pe care o petrec în palatul tatălui meu, iar de mâine va începe pentru mine o viaţă nouă. Tu, care eşti pricepută la ghicitul norocului, trebuie să-mi spui ce soartă mă aşteaptă.”

Nair înălţă spre Savitri ochii, din care îi curgeau lacrimi şi răspunse, vorbind încet şi rar: „Tocmai în seara aceasta am căutat să citesc în stele viitorul tău, dar nu vreau să te întristez, spunându-ţi tot ce am putut citi.”

„Spune-mi tot, spune-mi tot adevărul!” stărui Savitri.

„Ei, bine, am să-ţi spun. Vei fi iubită de soţul tău, vei fi fericită, iar după un an vei naşte un copil de o frumuseţe rară, însă când copilul va împlini vârsta de doi ani, va veni un duh rău şi-l va lua şi-l va duce în împărăţia Morţii şi a Umbrelor.”

La auzul acestor preziceri, Savitri rămase câteva clipe tulburată şi zăpăcită. După aceea, se însenină din nou la faţă şi răspunse cu vocea ei dulce şi graţioasă: „Buna mea Nair, vom căuta un duh bun care să pună pe fugă pe duhul cel rău.”

Atât de frumoasa prinţesă Savitri fu în adevăr fericită şi după un an de la căsătorie născu un copil, care avea ochii tot aşa de negri şi frumoşi. Pentru cei din jurul ei, Savitri se părea că este foarte mulţumită. Adevărul însă e că era chinuită de o îngrijorare adâncă: se va îndeplini oare ceea ce îi prezisese Nair?

Micul Namur, căci aşa îşi botezase copilaşul, era să împlinească peste trei zile vârsta de doi ani. Această zi era aşteptată de Savitri cu spaimă şi groază.

Şi iată că sosi ziua aceea, o zi ce trebuia să fie o zi de sărbătoare, pe când Savitri nu mai ştia cum să-şi ascundă groaza de care era cuprinsă. Îndepărtă pe servitoare şi merse singură cu copilul la tufişul umbros din fundul grădinii palatului.

„Să mergem, îi zise ea lui Namur, mângâindu-l şi alintându-l, să căutăm flori frumoase şi fluturi zugrăviţi în tot felul de culori.”

Dar de ce, abia aşezaţi la umbra arborilor, şi Namur fu năpădit pe neaşteptate de somn?… ,,Lasă-mă, se rugă el de mamă-sa, să adorm o clipă.”

Însă, pe când îl ţinea pe genunchii ei, Savitri simţi că trupuşorul lui Namur se făcea greu şi se înţepenea. Îngrozită, ridică ochii, fiindcă auzi un fel de foşnet în jurul ei. Văzu o făptură supraomenească, îmbrăcată în roşu şi ţinând în mână o colivie de aur. În colivie era închisă o porumbiţă albă; porumbiţa aceasta era sufletul micului Namur. Făptura ce venise şi care era duhul cel rău, porni să se depărteze, fugind cât mai iute.

Savitri aşeză în iarbă trupul neînsufleţit al lui Namur, iar ea se porni să alerge după duhul cel rău şi să se roage de el. Alergă multă vreme, fără să-şi dea seama de lungul drum ce străbătea. Se înnoptase, ieşise luna, iar Savitri alerga mereu. Alerga şi se ruga de duhul cel rău: ,,Dă-mi, dă-mi înapoi copilaşul meu!”

Oare de unde găsea atâta putere, ca să alerge, fără să se ostenească? Alergă toată noaptea, iar când se iviră din nou zorile zilei, Savitri se pomeni într-o poiană de o frumuseţe de neînchipuit. În iarba verde şi fragedă răsăriseră mii şi mii de flori, care de care mai frumoasă şi mai plăcut mirositoare.

În poiana aceea era o mulţime mare de copii, care, purtând cununi de trandafiri, dansau şi cântau cântece de o frumuseţe îngerească. Copiii aceştia chemară şi pe Savitri să danseze şi să cânte cu dânşii.

Duhul cel rău se opri şi zise: „Savitri, stai, te odihneşte şi lasă-te de drumul pe care-l faci în zadar. Stai şi alege-ţi pe cel mai frumos din copiii aceştia. Ia-l cu tine şi el te va face să uiţi de copilul pe care l-ai pierdut.”

Însă Savitri îi răspunse: „Te voi urma prin munţi şi prin văi şi nu mă voi lăsa, până ce nu-mi dai înapoi sufletul copilului meu.”

Duhul cel rău porni din nou la drum. Picioarele bietei Savitri se umflaseră şi se umpluseră de sânge. Însă ea alerga înainte. Alergă, alergă până ce o furtună năpraznică îi întunecă vederea. După aceea, se găsi într-o grădină întinsă şi plină de pomi roditori.

Aici duhul cel rău se opri din nou şi îi zise: „Savitri, pe pomii aceştia sunt fructele cele mai gustoase, fructe care îţi astâmpără foamea şi îţi potolesc setea. Mănâncă, odihneşte-te, apoi întoarce-te acasă. Soţul tău te aşteaptă îngrijorat, iar pe mine nu mă poţi urmări în lumea Morţii şi a Umbrelor.”

Dar Savitri îi răspunse: „Te voi urmări până când îţi va fi multă milă şi îmi vei da înapoi sufletul copilului meu.

Duhul cel rău porni din nou la drum, alergând mâniat şl înfuriat, trecând prin zăpezile veşnice ale munţilor. Picioarele sfâşiate ale prinţesei Savitri însemnau cu pete roşii de sânge drumul prin zăpadă.

Deodată, duhul cel rău se opri din alergat. În coasta înzăpezită a muntelui se făcea o deschizătură mare, un gang nesfârşit, prin care treceau mulţimi mari de pitici, fiecare purtând o lădiţă plină de pietre preţioase.

„Aicea, zise duhul cel rău, suntem în împărăţia piticilor din munţi. Opreşte-te aici, Savitri, căci nu poţi trece de graniţele acestei împărăţii! Piticii, care sunt făpturi bune, au să-ţi potolească foamea şi setea cu mâncări gustoase şi băuturi alese şi au să-ţi dea atâtea pietre preţioase, că ai să ajungi prinţesa cea mai bogată de pe pământ.”

,,Pentru mine, strigă Savitri, nu există bogăţii şi nici fericire fără copilul meu. Dă-mi-l înapoi! Fie-ţi milă de durerea mea!”

Duhul cel rău se opri să privească mai bine pe Savitri. Erau priviri de mirare şi de admiraţie. Ochii săi nu mai erau răi, „Fie cum vrei! zise el. Vitejeasca ta dragoste de mamă a ieşit biruitoare asupra morţii.”

Un bubuit puternic făcu ca Savitri să cadă la pământ, în nesimţire. Când îşi căpătă din nou cunoştinţa, arborii din fundul grădinii de la palatul soţului ei o acopereau cu umbra lor. Savitri îl ţinea în braţe pe iubitul său copil, Namur, care deschidea încet ochişorii săi dulci şi negri, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung şi liniştit.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: