CELE DOUĂSPREZECE DUMICATURI DE PÂINE – POVESTE SÂRBEASCĂ

28 Dec

CELE DOUĂSPREZECE DUMICATURI DE PÂINE – POVESTE SÂRBEASCĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

A fost odată un împărat căruia îi murise împărăteasa şi rămăsese văduv cu un băiat de vârstă mică. Băiatul, ca toţi copiii mici, plângea foarte mult.

Într-una din zile, pe când împăratul se pregătea să se ducă la vânătoare, copilul i se aruncă de gât şi se porni să plângă şi mai tare.

Împăratului i se rupse inima de milă şi hotărî să se însoare din nou, nu de altceva, dar pentru ca nevasta a doua să aibă grijă de copil. Şi după ce-l linişti pe copil, cât putu mai bine, se duse la vânătoare. Pe drum, întâlni la un izvor de munte o femeie frumoasă, care umplea apă în douăsprezece tigve. Împăratul o întrebă mirat de ce umple apă în tigve. Femeia îi răspunse: „Fac aşa ca să mă hrănesc; pentru fiecare tigvă cu apă mi se plăteşte un dumicat de pâine şi în felul acesta câştig în toate zilele câte douăsprezece dumicături de pâine.”

Împăratul o întrebă mai departe dacă se satură cu atâta pâine. „Ar fi chiar prea multă, îi răspunse ea, dar îi dau mai întâi fiicei mele să mănânce şi după aceea mănânc şi eu, aşa că ne ajunge tocmai pe tocmai.”

Împăratul se miră şi mai mult şi fiindcă femeia era şi tânără şi frumoasă îşi zise în sinea sa: „Această femeie ar fi bună pentru casa mea şi pentru copilul meu.” Îi spuse după aceea că e împăratul ţării şi o întrebă dacă n-ar vrea să se mărite cu el.

Ea consimţi numaidecât, iar împăratul o duse la palat, se cunună cu dânsa şi aşa ajunse să fie împărăteasă.

Fetiţa împărătesei era mai tânără decât fiul împăratului. Cei doi copii se înţelegeau foarte bine între ei şi ţineau mult unul la celălalt. Când împăratul căpăta ceva deosebit de frumos, îl dăruia copiilor, care şi-l împărţeau cinstit şi frăţeşte.

Împărătesei însă nu-i era pe plac o astfel de viaţă, fiindcă se socotea în gând: „De ce şi copilul ăsta, care mi-e străin, să se bucure de toate bunătăţile la fel cu copilul meu?” De aceea, îşi puse în cap să-i învrăjbească pe tată cu fiu şi să-l facă pe împărat să-l gonească pe fiul său. Acest gând aşa de rău îl şi îndeplini, în curând. Mai întâi începu să povestească împăratului că visează în toate nopţile visuri groaznice. Vedea că băiatul crescuse dintr-o dată, că îl răsturna pe tatăl său de pe scaunul împărătesc şi că făcea din tatăl său şi din împărăteasă nişte slugi de rând.

Vorbele acestea îl neliniştiră pe împărat, iar acum împărăteasa nu înceta să-i împuieze capul cu tot felul de poveşti. Se hotărî deci să-l alunge pe băiat de la curtea împărătească.

Şi aşa feciorul cel de împărat, şi care era acum un flăcău destul de mare, fu nevoit să se îmbrace în haine de cerşetor şi cu inima frântă de durere să plece în ţări străine.

Într-una din seri, îşi căută adăpost lângă o peşteră în care trăia un pustnic foarte bătrân şi cu o barbă albă ca zăpada. Pe la miezul nopţii, auzi răsunând în peşteră plânsete jalnice.

Dintru început se sperie, îşi veni însă în curând în fire şi se socoti în sinea sa: „Oricine ar fi, e vădit că nu plânge de plăcere, ci de nevoie mare şi grea.”

Feciorul de împărat intră aşadar în peşteră şi-l văzu pe pustnic gemând bolnav şi însetat. Flăcăul nostru dete fuga la râu, luă apă în pumni şi veni alergând la peşteră. Pe drum, se poticni, căzu şi se lovi la genunchi, cu toate astea, tot îi aduse pustnicului ceva apă în pumni. Bătrânul pustnic se bucură foarte mult şi-i zise: „Fiule, nu gem şi nu oftez din pricină că sunt bolnav şi că mi-e sete, ci fiindcă ştiu câtă răutate şi ticăloşie este pe pământ. Dar acum mă bucur, văzând că mai sunt oameni – şi chiar în pustietatea aceasta — care au milă de durerile semenilor lor. Din parte-mi, cere-mi ce vrei şi am să-ţi dau.”

Feciorul de împărat îi răspunse: „M-a lovit o mare supărare şi dacă ştii vreun leac împotrivă, rogu-te, spu-ne-mi-l!” Pustnicul îi dete un fluieraş şi-i zise: „Nimic nu e mai uşor! Fluieraşul acesta te va înveseli mereu şi inima ta, năpădită de bucurie, va porni să salte şi va juca atâta vreme cât vei cânta din fluier.”

Feciorul de împărat îi mulţumi, plecă, dar nu mai putea de nerăbdare să fie singur şi să cânte din fluier. Şi aşa se duse el departe, tot mai departe şi când văzu că era cu totul singur, luă fluierul şi încercă; inima se porni să salte de bucurie şi văzu cum în depărtare o veveriţă juca la cântecul fluierului său.

Merse mai departe şi aşa trecu vremea, până ce se tocmi ca păstor la un boier bogat. Deseori îl apuca dorul de cântat, dar se ferea să cânte când era cu oile la păşune, căci oile, auzind fluierul, n-ar mai fi păscut, ci ar fi jucat şi sărit.

Într-o seară, când se întorcea acasă cu turma de oi, auzi de departe plânsete şi bocete şi când veni la casa boierului, ce-i fu dat să vadă? Boierul se dusese în noaptea din ajun la locul unde zânele jucau şi se prindeau în horă, iar împărăteasa zânelor îi scosese amândoi ochii; de aceea, plângea şi se bocea bietul om şi toţi ai casei.

Feciorul de împărat se hotărî atunci să pornească la drum şi să caute ochii boierului. Îşi lăsă oile, luă o traistă în care pusese pâine, sare şi nişte ceapă, îşi mai luă fluierul şi merse după urme, aşa cum auzise de la boier. Nu spuse nimănui ce are de gând şi încotro se duce. Când sosi la locul unde se strângeau zânele, se sperie de ceea ce văzu: împărăteasa zânelor stătea trântită într-un luminiş de pădure, iar douăsprezece zâne îi pieptănau şi-i împleteau părul, care strălucea.

Voinicul se apropie şi mai mult de ele, zânele se opriră din pieptănat şi împletit, dar împărăteasa lor, care abia aţipise, deschise din nou ochii. Atunci înţelese că-l văzuseră, scoase îndată fluierul cel năzdrăvan şi începu să cânte, mai întâi mai încet, apoi mai tare, tot mai tare. De frică, îi tremura inima, dar zânele, după ce se uitară una la alta, izbucniră într-un râs zgomotos, încinseră apoi o horă şi începură să joace ca scoase din minţi. El îi dădu înainte cu cântecul, până ce zânele nu se mai ţineau pe picioare. Atunci împărăteasa lor strigă: „Ah, nu mai pot!” Dar când nu vrea feciorul de împărat, poftim să te opreşti din jucat şi din săltat!

Când văzură că stau rău de tot, strigară toate într-un glas: „Oricine ai fi, te rugăm încetează!” El le răspunse: ,,Spuneţi-mi unde sunt ochii stăpânului meu!”

Împărăteasa zânelor se jură pe cer şi pe pământ că ea nu ştie, dar băiatul nu se lăsă încântat. Ea îi zise atunci să se ducă la bradul pe care luna îl luminează mai puternic şi să dea jos din brad o pungă de aur; în punga aceea va găsi o cutie de argint, iar în cutie, înfăşuraţi în vată, ochii ce-i caută.

Feciorul de împărat porni într-acolo, dar nu-şi lua ochii de la zâne şi îndată ce vedea că nu se mişcă, sufla în fluier, iar ele începeau din nou să sară ca nebune; aşa se duse el până la brad, dete jos punga de aur, găsi într-însa cutia de argint, iar în cutie ochii stăpânului său înfăşuraţi în vată. După aceea, se întoarse acasă foarte vesel şi cântând din fluier.

Ajuns acolo, îi dete stăpânului său ochii, iar stăpânul său, când putu să vadă, îl încărcă cu aur şi cu tot felul de lucruri de mare preţ. Feciorul de împărat îi zise că nu doreşte altceva decât un cal bun şi arme, căci îi place să se ducă în lumea largă şi să facă bine. Stăpânul său îi îndeplini bucuros dorinţa şi aşa voinicul porni din nou prin lume.

Departe de tot merse vestea despre el, ca despre un viteaz care poartă lupte grele şi ocroteşte pe săraci. Şi aşa începură oamenii să-l cheme în ajutor, când într-un loc, când într-altul. Într-una din zile primi o chemare din partea împăratului, tatăl său, care trimise oameni să-i zică următoarele:

„Viteazule necunoscut, am auzit de tine şi de isprăvile tale şi te rugăm, în numele lui Dumnezeu, să ne vii şi nouă într-ajutor; a năvălit un balaur groaznic şi ne cere să-i dăm pe fiica noastră şi chiar toată împărăţia.”

Auzind acestea, feciorul de împărat porni numaidecât. Pe drum se gândea şi se socotea cam ce fiică a împăratului putea să fie şi îşi închipui că nu poate fi alta decât aceea pe care mama sa vitregă o adusese în casă şi care fusese aşa de drăguţă cu dânsul. Cu astfel de gânduri sosi el în împărăţia tatălui său şi se duse drept la palat, unde găsi totul aşa cum lăsase. Numai tatăl său îmbătrânise prea mult, de asemenea slugile şi mamă-sa vitregă. Dar fiica acesteia se făcuse o fată nespus de frumoasă.

Şi iată că se ivi balaurul cel groaznic şi zărindu-l pe feciorul de împărat se repezi asupra lui, strigându-i de departe: „Tocmai tu eşti acela pe care îl căutam de atâta vreme!”

Săgeţi aprinse ieşiră din balaur, dar calul feciorului de împărat căzu în genunchi, aşa că săgeţile zburară peste capul lui. Feciorul de împărat îi aruncă suliţa, dar suliţa se rupse în două şi nu-i făcu balaurului o zgârietură. La fel i se rupseră toate armele şi acum stătea cu mâinile goale, pe când balaurul râdea şi înainta asupra lui.

Feciorul de împărat puse atunci mâna pe fluier şi începu să cânte. Tot ce era viu de jur-împrejur porni să joace şi să salte. Balaurul însă începu să tremure, să şuiere şi să se facă din ce în ce mai mic, până ce se făcu o băşicuţă care sărea încoace şi încolo. Feciorul de împărat se repezi asupra ei, o strivi cu piciorul stâng, băşica plesni şi cu aceasta se sfârşi şi puterea balaurului.

Când oamenii văzură ce se întâmplase, se bucurară foarte mult, împăratul îl îmbrăţişă şi-l întrebă cine şi de unde este. Voinicul îi povesti totul, din fir în păr. Împăratul, auzind acestea, se făcu foc pe împărăteasă şi vroi să o omoare îndată, dar fiul său se rugă să-i cruţe viaţa. Împăratul nu o omorî, ci o trimise din nou la muntele de unde venise, să umple iarăşi la izvor douăsprezece tigve şi să se hrănească cu dumicăturile de pâine ce ar câştiga din vânzarea apei.

Pe fiica ei o dete însă fiului său de nevastă şi aşa voinicul acesta se urcă în scaunul tatălui său.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: