CE POVESTESC SOARELE ŞI VÂNTUL – POVESTE ITALIANĂ

28 Dec

CE POVESTESC SOARELE ŞI VÂNTUL – POVESTE ITALIANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Într-o dimineaţă frumoasă, Soarele s-a trezit din somn şi a mers să lumineze vârful unui munte, care era acoperit cu iarbă verde şi proaspătă. Însă iată că în vârful muntelui era Vântul. O, un vânt uşor de tot! Aşa de uşor şi aşa de blând, că abia pleca spre pământ tulpinile florilor şi firele de verdeaţă.

Toată noaptea Vântul stătuse în acel vârf de munte. Se jucase cu iarba stropită de roua dimineţii; murmurase printre ramurile copăceilor; cântase un cântec lung, însoţit de greierii care stăteau ascunşi. Iar cântecului său îi răspundea cântecul privighetorii.

Când Soarele văzu că Vântul e în vârful muntelui, alergă să se ascundă îndărătul unui nor. Dar Vântul îl chemă din nou, zicându-i: „Soare, Soare, ci vino încoa’! Şi verdeţii şi florilor li-e dor de tine. O, să nu-ţi fie frică de mine! Ştii că sunt bun şi blând.”

„Dar Soarele este mai bun decât tine!” zise încet o margaretă albă, legănându-se pe tulpina sa lungă şi subţire.

„Să taci din gură, tu, floare de nimic!” îi strigă Vântul, care se supără şi începu să sufle din ce în ce mai puternic, deoarece, precum îl ştim, Vântul este tare supărăcios.

Însă Soarele nu vroia să iasă dindărătul norului. Atunci Vântul suflă, goni norul şi descoperi frumoasa faţă a luminosului Soare.

Aşa face, micuţule, şi mămica ta, când dimineaţa îţi este lene să te scoli din pat. Dă la o parte pătura şi îţi descoperă chipul tău drăguţ. Tu vrei să te faci că mai dormi, nu-i aşa? Dar iată că râzi, iar mămica înţelege atunci că te-ai trezit şi te face să te scoli.

Şi Soarele a râs vesel, când Vântul i-a dat la o parte norul. A râs şi a alergat numaidecât la verdeaţă şi la flori, care îl binecuvântară.

Vântul i-a zis: „Din când în când, am putea fi prieteni. Hai să stăm puţin împreună.” „Bucuros!” răspunse Soarele.

Au stat unul lângă altul în poienile înflorite. Soarele dă o căldură plăcută, iar Vântul, suflând încetişor, le răcoreşte. Atunci florile şi firele de verdeaţă se sărută şi îşi urează o zi bună în acea frumoasă dimineaţă din luna aprilie.

Fireşte, e o mare bucurie când Soarele şi Vântul sunt prieteni. Soarele e căldicel şi vesel; Vântul e răcoritor şi drăguţ. Când se plimbă împreună prin poienile înflorite, îşi povestesc unul altuia o mulţime de lucruri frumoase.

Aşa, Vântul zice: „Priveşte, prietene Soare, la garofiţa din livadă, la garofiţa cea roşie şi atât de graţioasă. Vezi că e şi plăcut parfumată… O mai cunoşti?” „A, da, îmi pare că o cunosc”, răspunde Soarele, căutând să-şi aducă aminte. „Da, este chiar ea, zice mai departe Vântul. Îmi amintesc bine. Era într-o dimineaţă, din luna martie, iar tu, leneşule, te sculai din somn târziu. Atunci am găsit o sămânţă de floare, care m-a chemat. Ce vrei? am întrebat-o eu. Vreau, îmi răspunse ea, să merg în vârful acelui munte. Trebuie să fie frumos acolo sus. Am luat-o pe aripile mele şi am adus-o aici, în vârf. Şi ţi-am zis: Soare, priveşte această sămânţă mititică şi ai grijă de ea. Încălzeşte-o bine. Tu ai încălzit-o, sămânţă a crescut şi s-a făcut floare. Nu-i aşa, garofiţo?”

Garofiţa a dat din căpşorul său roşu, în semn că aşa este, iar Soarele i-a zâmbit şi a sărutat-o.

Dar iată că s-a auzit o voce subţire de plânset. „Ce este?” întrebă numaidecât Soarele cel bun şi milostiv.

„Sunt eu, care plâng”, răspunse aceeaşi voce slabă şi subţire.

Era o floare mică de lăcrămioară. Plângea fiindcă vântul o rupsese în timpul nopţii cu o suflare mai mânioasă. Acum, biata floricică, despărţită de maică-sa, care o hrănea, se veştejea şi murea.

„Vântule, i se plânse lăcrămioara, care îşi pierduse foile ei albe, cu garofiţa ta ai fost aşa de bun, pe când cu mine, te-ai purtat aşa de rău!”

Vântul tăcea; se căia şi el că fusese aşa de nebunatic, însă drăguţul Soare mângâie pe lăcrămioară şi îi zise: „Ei, lasă, nu mai plânge! Am să te încălzesc mai mult şi am să te fac să-ţi crească altă floare.”

Ca şi Soarele, aşa fac şi fraţii cei buni între dânşii. Dacă unul se plânge de altul, vine fratele mai mare şi mai bun, potoleşte plânsul frăţiorilor mai mici şi-i împacă.

Însă Vântul era tare necăjit de nebunia ce făcuse cu plăpânda lăcrămioară. Povestea încet isprăvile sale.

„Da, sunt un zvânturat. Ieri am supărat rău pe o femeie foarte bună. Sărmana! Îşi întinsese rufele la uscat, însă eu: frr! frr! suflam cu putere şi făceam să zboare rufele prin livezi.

Dar eu vroiam să te ajut la uscat, pe tine, prietene Soare! Mi se întâmplă cam des aşa ceva. Când îmi închipui şi eu că fac o treabă bună, iată că îmi dau seama că aduc necazuri şi nenorociri. Fără doar şi poate, sunt un zvăpăiat.”

Soarele zâmbea, plin de bunătate. Cunosc şi eu un copil (oare îl cunoşti şi tu?), care face ca şi Vântul. Când vrea să dea şi el mămichii sale o mână de ajutor, este aşa de grăbit şi pripit, că totul iese pe dos. Dacă, bunăoară, ajută pe mămică-sa când pune, ori ridică masa, ori sparge vreo farfurie sau vreun pahar, ori trânteşte jos cu zgomot cuţitele şi furculiţele. Dacă e trimis să aducă ouă, scapă câte unul din mână şi cade pe parchet, spărgându-se. Dacă aduce cuiva un pahar de apă, îl varsă pe jumătate pe covor.

„Zvăpăiatule! Zvăpăiatule!” îi spune mămica sa. Ca şi Vântul care nu bagă de seamă la ceea ce face.

„Totuşi, povesti Vântul mai departe, nu toată lumea vorbeşte rău despre mine. Îl cunoşti pe pescarul Maso? Bietul bătrân! I-a murit un fiu în război. Şi i-au rămas în casă cinci nepoţi, cu toţii mici, mereu flămânzi, ca şi puişorii în cuib, care deschid ciocurile ori de câte ori se întoarce mama lor. El, Maso, e bătrân şi obosit. Totuşi, trebuie să meargă cu luntrea sa departe, departe, în largul mării, la pescuit. Se duce seara şi se înapoiază a doua zi în zori. Însă, deseori nu prinde mai nimic. S-ar părea că peştii se fac din ce în ce mai şireţi şi nu se lasă prinşi. Atunci Maso se uită la cei cinci nepoţi ai săi, cărora le e foame, şi suspină.

Acum două nopţi era singur, singurel, pe mare. Vâslea de zor cu lopeţile, dar nu mai putea de oboseală. Eu însă i-am şoptit la ureche: Moşule, lasă la o parte lopeţile şi întinde pânzele; îţi dau eu o mână de ajutor. El a întins pânzele, iar eu am suflat în ele. Cât de repede mergea acum luntrea! Maso încrucişă braţele pe piept şi zise: Vântule, fii binecuvântat! Am simţit o adevărată mângâiere, pentru că e o mare bucurie să auzi că te binecuvântează cineva”.

Soarele asculta şi zâmbea. Îi cunoştea şi el pe nepoţii lui Maso, pe orfanii din căsuţa de lângă mare, al căror tată murise în război. Îi cunoştea, pentru că îi vedea cum se vede în toate zilele cu nisipul la ţărmul mării. Iar el, bun cum este, încălzeşte trupuşoarele lor aproape goale.

De aceea, Soarele asculta, zâmbea şi tăcea. Bine că şi Vântul aduce cuiva mângâiere şi alinare!

Vântul povesti mai departe, zicând: „Azi-dimineaţă, pe când tu, prietene Soare, te pregăteai să răsari, am găsit aci, în poiană, un mieluşel, care se rătăcise. Era mic, mititel şi cu totul alb. Şi behăia în aşa fel, încât se părea că plânge. Oare unde era mamă-sa? Am coborât coasta muntelui, căutând-o. Tocmai jos, în vale, am întâlnit o oaie grasă, care chema şi striga mereu şi privea în jurul ei… Era mama mieluşelului!

Atunci, eu am luat pe aripile mele vocea mieluşelului rătăcit şi am dus-o până la urechile mamei sale. O, dacă ai fi văzut-o pe mama mieluşelului! A dat fuga şi a alergat fără măcar să răsufle până în vârful muntelui. Şi-a găsit pe iubitul ei copil şi l-a mângâiat pe botişorul roşu, încât se părea că-l sărută. Şi i-a dat numaidecât din laptele ei căldicel şi dulce. Aşadar, prietene Soare, vezi că nu sunt chiar aşa de rău.”

„Dar nici eu nu spun că eşti rău”, îi întoarse Soarele vorba, plimbându-se cu Vântul prin poiana înflorită.

De jur împrejur, îşi vorbeau florile, verdeaţa, arborii, păsările. Ziceau că de multe ori şi Vântul e bun, numai că Soarele e şi mai bun, că totdeauna este bun.

Verdeaţa zicea: „Aceste fire fragede ale noastre n-ar fi aşa de verzi, aşa de înalte şi aşa de frumoase, dacă Soarele nu le-ar săruta întruna.”

Florile ziceau: „Vântul cam rece de azi-noapte închisese foile noastre, însă tu, drăguţule Soare, abia ai venit şi le-ai deschis din nou. Fii, dar, binecuvântat!”

Iar fragile ascunse sub frunze ziceau: „Da, da, fii binecuvântat, drăguţule Soare! În fiecare zi simţim cum strecori în inimile noastre o nouă dulceaţă. Şi ne facem tot mai mari, mai roşii şi mai frumoase… La fel a spus şi ciocârlia, care a venit azi-dimineaţă să ne guste puţin, vrând să prindă puteri mai înainte de a umple văzduhul cu cântecele ei vesele.” Şi cireşele, care sunt în cireşul de colo, jos, şi care se fac zi de zi mai mari, mai vioaie şi mai dulci, cântă mereu, legănându-se în bătaia vântului: „Soare scump! Soare frumos! Soare bun!”

Dintr-un lan de grâu se auzea vocea a mii şi mii de spice; „Ah, ziceau ele, Soarele ne umple de bogăţie. Acum suntem mici şi verzi, însă el ne va face să creştem; el ne face să ajungem a fi de aur, de aur curat. Şi cât de fericit va fi ţăranul, care ne-a semănat! Însă tu, Vântule, să n-arunci asupra noastră norii cei mari şi negri, încărcaţi de grindină. Să-ţi fie milă de noi! Las-că te ştim noi! Când cerul se întunecă, tu, Vântule, sufli cu putere şi ne îndoi, plecându-ne până la pământ; ţăranul, prietenul nostru, tremură şi se roagă. Vântule, fii şi tu aşa de bun, cum este Soarele!”

Vântul începe să cam bombăne. Atâtea mustrări, cât p-aci să-l facă să-şi iasă din fire. Însă dimineaţa aceea era aşa de zâmbitoare! Nu e oare mai bine să stai liniştit, când totul de jur împrejurul tău este aşa de vesel?

„Da, da, ştiu! Cam la fel se întâmplă deseori şi în familie. Se găseşte câte un copil, care tocmai când ceilalţi din casă sunt veseli şi mulţumiţi, când tăticul e la masă şi mănâncă cu poftă, când mămica, obosită, şade, în sfârşit, să se mai odihnească… Ştiu, ştiu! Se găseşte câte un copil, care tocmai atunci începe să bombăne, să se supere şi să strice toată liniştea şi veselia.

Însă tu, drăguţule, care mă citeşti, să nu faci aşa cum face copilul acela. Alungă de la tine astfel de capricii, fii cu voie-bună şi lasă pe tăticul tău să zâmbească şi pe mămica ta să se odihnească.

Dar nu sunt numai florile, verdeaţa, fructele şi spicele de grâu, care înalţă în cinstea Soarelui cântecul de laudă.

Iată o albină, care salută cu zumzetul ei de bucurie raza caldă a Soarelui, pentru că această rază caldă face să deschidă florile, iar ea le suge mierea.

Mai era un fluture, care strălucea de bucurie cu aripile sale de purpură şi de aur, deoarece Soarele îl luminează şi-l face să arate şi mai frumos.

Ba mai era, pitulat printre crăcile arborelui, un cuib de puişori. Puişorilor li-e frig, fiindcă sunt mici, abia născuţi. Iar când mama puişorilor zboară din cuib, ca să caute mâncare pentru dânşii, vine Soarele de aur, Soarele binefăcător şi încălzeşte trupuşoarele lor goale.

,,Soare, Soare iubit!” spunea, ciripind, mama puişorilor. Şi îi învăţa şi pe dânşii să cânte cu vocile lor subţiri în felul ce urmează: „Binecuvântat fii, Soare, pentru bucuria ce ne dai!”

Şi aşa, totul, în dimineaţa senină de mai, aminteşte binele ce vine de la Soare. Iar Vântul, care ştie că lucrul acesta e adevărat, e foarte adevărat, nu este gelos din pricina aceasta.

Însă tu, drăguţule copilaş, tu când aştepţi gustarea de dimineaţă, când te odihneşti seara în pătucul tău; când stai la adăpost în casa ta, sigură şi liniştită, te gândeşti, oare, des, că tot binele acesta îţi vine de la tăticul tău şi de la mămica ta?

Şi spune-mi, dacă te-ai distrat puţin, citind această poveste, spune-mi: îţi aminteşti, oare, puţin că binefacerea de a şti să citeşti îţi vine de la învăţătoarea ta sau de la învăţătorul tău, care s-au căznit să te înveţe?

Iar dacă verdeaţa, florile, păsările şi toate celelalte vietăţi binecuvântează Soarele, tu să cânţi, cel puţin, în sufletul tău: „Binecuvântaţi să fiţi, de trei ori binecuvântaţi, toţi câţi îmi umpleţi viaţa de bucurie!”

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: