CÂNTĂREŢUL DIN FUNDUL RINULUI – POVESTE GERMANĂ

28 Dec

CÂNTĂREŢUL DIN FUNDUL RINULUI – POVESTE GERMANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Trei fraţi, tustrei flăcăi, stăteau odată la o cârciumă dintr-un oraş de pe Valea Rinului. Plecaseră încă de mici de acasă, aşa că se întâlneau acum, după o despărţire de mulţi ani de zile. Fiecare dintr-înşii învăţase câte o meserie. Cel mai mare se făcuse marinar, mijlociul învăţase să lucreze viile, iar cel mai tânăr se făcuse cântăreţ. Cânta din lăută şi cânta din gură, fiindcă avea o voce foarte frumoasă. Mergea pe la nunţi şi pe la alte petreceri şi câştiga bani îndeajuns.

Acum, stăteau tustrei la cârciumă, bând vinul atât de gustos din Valea Rinului. Vorbind de una, de alta, aduseră vorba şi despre viitorul lor. „E vremea, zise fratele mai mare, să ne căsătorim.” „Da, îi întări vorba fratele mijlociu, să ne căsătorim şi să ne întemeiem câte o gospodărie, fiindcă ajunge traiul de hoinar ce-am dus până acum. Dar unde am putea găsi fete, care să ţină la noi, să fie frumoase şi totodată gospodine harnice?” „Am auzit, zise la rându-i fratele cel mai mic, că grădinarul din oraşul Sfântul Goar, care nu este departe de aici, are o fată – Roza pe nume – fără seamăn de frumoasă şi una din fetele cele mai cuminţi din oraş. Am de gând să merg la Sfântul Goar şi să caut a câştiga inima şi mâna acestei fete.” „Mergem şi noi cu tine, îi răspunseră ceilalţi doi fraţi, fiindcă ajunge cât am trăit despărţiţi.”

Şi aşa, cei trei fraţi merseră la Sfântul Goar. Aci, fratele mai mare ajunse căpitanul unei corăbii de pescuit, al doilea găsi de lucru la stăpânul unor vii, care erau în apropierea oraşului, pe când fratele mai mic, cântăreţul din lăută şi din gură, nu avu nevoie să se bage la stăpân. Cântând frumos şi fiind, pe deasupra, băiat chipeş, era chemat peste tot la nunţi, petreceri şi răsplătit cu dărnicie.

Acest frate avu însă grijă să cunoască pe grădinarul, tatăl frumoasei Roza, şi izbuti să fie găzduit la casa lui. Aşa avu el prilejul să vadă pe Roza în toate zilele şi, pe măsură ce o vedea, găsea că este tot mai frumoasă. Ajunsese să-i fie aşa de dragă, încât îi făcea cântece, în care o lăuda şi preamărea. El potrivea arii, apoi le cânta pe oriunde mergea. De la el a învăţat să le cânte toată lumea, aşa că în tot oraşul Sfântul Goar, şi în oraşele şi satele din împrejurimi nu se auzeau alte cântece, decât cele făcute de lăutar spre lau’da şi preamărirea Rozei, fiica grădinarului.

Dar şi ceilalţi doi fraţi vedeau destul de des pe Roza şi, tot văzând-o, le căzu şi lor cu drag. Fiecare din ei trei se hrănea cu nădejdea că el va fi cel ales, aceasta cu atât mai mult, cu cât Roza nu arăta prin purtarea ei că ţine la unul mai mult decât la ceilalţi doi.

Adevărul este că singurul care îi plăcuse era cântăreţul, numai că păstra aceasta ca un secret adânc.

La rândul său, cântăreţul n-avea curajul să-i spună ce simte pentru dânsa sau să o ceară în căsătorie de la tatăl ei. „Cum să mă ia pe mine, un biet cântăreţ sărac şi fără căpătâi?” îşi zicea el.

Aşa au trecut mai multe luni, când, într-o zi, fratele mai mare zise celorlalţi doi fraţi: „Frumoasa Roza ne e la tustrei deopotrivă de dragă. De aceea, eu unul zic să mergem diseară la cârciuma de la ţărmul Rinului şi acolo să aruncăm zarurile şi să lăsăm să hotărască norocul. Căruia din noi îi va ieşi numărul cel bun, acela să meargă şi să ceară pe Roza în căsătorie.”

Al doilea frate se învoi numaidecât, numai cântăreţului i-a fost greu să consimtă. Totuşi n-avu nici el încotro.

Aşadar, au mers tustrei seara la cârciuma de la ţărmul Rinului şi după ce au mâncat şi au băut, au cerut cârciumarului o pereche de zaruri. Le luă fratele mai mare, să le arunce el întâi, dar mai înainte de a le arunca, zise cu glas tare: „Ajută-mi, Dumnezeule, să câştig eu pe frumoasa Roza!”

S-a întâmplat însă ca tocmai atunci Roza să vie la cârciumă, fiind trimisă de tatăl ei să cumpere o cană de vin, aşa că auzi ceea ce spusese fratele marinarului, însă, s-a mai întâmplat ca zarurile să cadă în apa Rinului, deoarece marinarul le aruncase cu prea multă putere.

Atunci Roza, apropiindu-se de cei trei fraţi, le zise cu glas supărat: „Eu nu sunt o fată pe care să o câştigaţi voi la jocul de zaruri!” Dar în acelaşi timp, întinse mâna şi se aplecă să scoată zarurile din apă. Şi iată că a fost apucată de o mână albă, care a ieşit din Rin, şi târâtă în fundul Rinului.

Cei trei fraţi au rămas încremeniţi de groază. După ce şi-au mai venit în fire, se porniră să plângă şi să se vaite, fiind încredinţaţi că Roza se înecase. Însă Roza nu s-a înecat, ci fusese dusă vie şi teafără la palatul în care locuia tatăl Rinului, părintele şi zeul măreţului fluviu. Tata Rinului a primit-o, stând în scaunul său făcut din mărgeanul şi sideful cel mai frumos şi având lângă dânsul pe soţia sa.

Tata Rinului zise Rozei, vorbindu-i cu blândeţe: „Au pătruns până la mine cântecele în care se laudă frumuseţea ta, şi de aceea am dorit să te văd şi să te cunosc. Da, eşti frumoasă, eşti mai frumoasă decât toate nimfele şi sirenele din împărăţia mea. Însă te rog să nu te mai întorci pe pământ, ci să stai aici toată viaţa. Aici vei fi veşnic tânără, vei avea cincizeci de nimfe şi sirene, care să te servească, şi vei fi împodobită cu perlele cele mai frumoase. Uită deci pe toţi cei de pe pământ şi trăieşte aici ca o fiică iubită a mea.”

Parcă aceste cuvinte ar fi fost cuvinte de vrajă, că, din clipa aceea, Roza uită pe tatăl său, uită pe chipeşul cântăreţ, pentru care îi bătea inima şi uită toate amintirile din viaţa sa de până atunci. Începu să se simtă la palatul din fundul Rinului mai bine decât se simţise vreodată acasă la dânsa.

Însă n-au uitat-o cei trei fraţi. Aşa, marinarul – ştim că acesta era fratele cel mare – zise, încleştând pumnii de mânie: „Am să mă răzbun pe Tata Rinului! Am să merg să-i bat apa cu drugi de fier şi n-am să mă las până ce nu ne dă înapoi pe Roza, pentru că sunt sigur că el a răpit-o.” Şi făcu aşa precum zise; însă abia ajunse la mijlocul Rinului, că se stârni din senin o furtună groaznică. Furtuna răsturnă corabia cu fundul în sus, iar nenorocitul marinar se prăvăli în apă şi pieri în valuri.

Totuşi, nici al doilea frate nu se lăsă de gândul de răzbunare. „Eu, zise el, am să arunc în Rin un butoi cu vinul cel mai tare. Tata Rinului va bea acest vin, se va îmbăta, aşa că Roza va putea să fugă şi să vie înapoi.” Făcu el aşa cum hotărâse. Merse cu o barcă până la mijlocul Rinului, dar când vru să arunce butoiul, barca se răsturnă, iar el pieri în valuri ca şi fratele său.

Al treilea frate zise: „Eu nu pot face altceva decât să-mi cânt durerea.” Merse deci la marginea Rinului şi, însoţindu-se din lăută, începu să cânte cântecele cele mai triste.

Şi iată că i se păru că vede pe Roza stând în apă. „Mai bine mor lângă dânsa decât să trăiesc fără dânsa”, îşi zise el şi fără să stea o clipă pe gânduri, se aruncă în apa Rinului.

Dar ce-i asta? În loc să se înece, se pomeni viu şi teafăr lângă scaunul împărătesc al tatălui Rinului, unde văzu şi pe cei doi fraţi ai săi, care erau în viaţă. Ba mai văzu pe Roza, numai că Roza nici nu-şi arunca asupra lui vreo privire şi nici nu răspundea la întrebări. Arăta ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată.

Atunci tatăl Rinului vorbi, precum urmează: „Voi doi fraţi, mai mari, aţi fost nişte nebuni, când v-aţi închipuit că m-aţi putea birui pe mine. Aflaţi însă şi află şi tu, cântăreţule, că Roza nu mai vrea să ştie de voi, fiindcă v-a uitat cu desăvârşire. Totuşi va fi a aceluia dintre voi, care va putea să o dezlege de vraja ce o stă-pâneşte.”

Cei doi fraţi mai mari nu se încumetau la aşa ceva, ci se rugară să fie trimişi înapoi pe pământ. Tatăl Rinului le îndeplini rugămintea. Însă cântăreţul zise: „Eu voi îndrăzni să o dezleg de vrajă!”

Şi unde începu să cânte din gură şi din lăută nişte cântece aşa de înduioşătoare, că Roza nu mai putu răbda, ci se repezi la el, strigând: „O, da, te recunosc! Tu eşti alesul inimii mele!”

Din minunaţii ei ochi, lacrimile s-au pornit să-i curgă în şiroaie. Dar vrăjite de frumuseţea cântecelor, s-au pornit să plângă şi nimfele şi sirenele.

Însă ce a văzut tatăl Rinului? A văzut că toate lacrimile ce cădeau în fundul apei, pe când cânta cântăreţul, se prefăceau în mărgăritare strălucitoare. Văzând această minune, zise cântăreţului:

„Nu vă mai dau drumul, nici Rozei, nici ţie. Vă cunun şi vă ţin la mine pentru totdeauna. Vei cânta în toate zilele cântece, tot aşa de triste şi înduioşătoare şi vei face să plângă Roza, şi nimfele, şi sirenele. Mi-au plăcut mărgăritarele făcute din lacrimi, aşa că doresc să am cât mai multe.”

Povestea mai spune că până şi în ziua de azi cântăreţul. cântă la palatul din fundul Rinului.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: