BALAURUL DIN VÂRFUL STÂNCII

28 Dec

BALAURUL DIN VÂRFUL STÂNCII – LEGENDĂ POLONEZĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Într-un sat din apropierea stâncii, în vârful căreia locuia un balaur, ţăranii se strânseseră într-o seară la casa bătrânului şi sfătosului Milos. Se strânseseră să-şi plângă morţii şi să se tânguiască de prăpădul ce făcea groaznicul balaur printre oameni.

Cel mai de compătimit era Skuba, căruia, cu câteva zile mai înainte, balaurul îi răpise şi mâncase nevasta şi copilul.

Skuba se luase după balaur, aşa că putuse să-l vadă de aproape. „Cum arată?” îl întrebă Milka, fiica lui Milos.

„Are, răspunse Skuba, o lungime de cel puţin cincizeci de coţi. Coada i se termină cu o săgeată, iar picioarele îi sunt late şi scurte; ai zice că sunt picioarele unei şopârle uriaşe. Pielea dihăniei este acoperită cu solzi ca şi solzii de peşte. Nu ştiu dacă dihania umblă pe jos sau zboară, dar mi s-a părut că are aripi ca aripile liliacului.”

Un alt ţăran, care văzuse balaurul în faţă, spunea: „Eu, unul, i-am văzut capul. Are limba ca limba de năpârcă, o gură mare cât gura cuptorului şi dinţii mai mari decât colţii mistreţului. Foc şi flăcări îi ies pe nări, iar ochii îi strălucesc ca soarele. Se povesteşte că e de-ajuns ca dihania să-şi arunce o privire asupra unei păsări, pentru ca pasărea să se oprească din cântat, să dea din aripi şi vrăjită de această privire să-i pice drept în gură.”

Dar noaptea înainta şi oamenii nu se îndurau să meargă şi să se culce. Nu se strânseseră numai pentru a-şi povesti unul altuia nenorocirile ce le pricinuise balaurul din vârful stâncii, ci şi pentru a găsi un mijloc de scăpare. Însă tocmai acest mijloc nu era lesne de găsit.

Să se strângă mulţi, cât mai mulţi şi să-l omoare? Cu neputinţă, deoarece o săgeată sau o lance cât de ascuţită nu zgâria nici măcar solzii balaurului, mai tari decât oţelul cel mai tare.

Să-l prindă de viu? Era şi mai cu neputinţă: s-ar fi aruncat asupra lor şi i-ar fi sfâşiat pe toţi.

Până la urmă, se înţeleseră să meargă a doua zi câţiva dintr-înşii la regele Krakus şi să-i ceară ajutor şi apărare. Un rege poate face doar mai mult decât dânşii. În afară de aceasta, ştiau despre Krakus că este un rege bun şi cu grijă de supuşii săi.

Şi aşa, ziua următoare, bătrânul sfătos, Milos, deşteptul, dar mult preanecăjitul Skuba şi alţi câţiva porniră la drum şi merseră la cetatea de scaun a regelui Krakus. Nu merseră cu mâinile goale, ci luară să-i ducă în dar lână de la oi şi faguri de miere de la albine.

Stând în scaunul său din sala cea mare a palatului, regele îi primi şi îi ascultă cu bunătate şi cu inima înduioşată. Lângă el stăteau cei doi fii ai săi: prinţii Krak şi Leh, amândoi tineri, dar aşa de deosebiţi ca fire şi înfăţişare!

Krak avea o figură senină şi ochi în ale căror priviri se citeau mila şi bunătatea. Leh, dimpotrivă, era întunecat la chip şi împietrit la inimă.

După ce ţăranii îşi spuseră păsul, Skuba, făcând o plecăciune adâncă, vorbi din nou, precum urmează:

„Rege şi stăpâne, în singurătatea traiului meu amărât, am avut doi tovarăşi: un şoim şi un câine. Şoimului meu nu i se găseşte pereche; până şi vulturul se teme şi fuge de el. Însă rog pe buna şi frumoasa domniţă Wanda, fiica Măriei Tale, să-l primească din parte-mi şi să-l aibă pentru când merge la vânătoare. Pe cei doi prinţi îi rog să primească din parte-mi câinele meu, care este cel mai bun câine de vânătoare, de o vitejie fără seamăn şi de un devotament fără margini.”

„Suntem mişcaţi de darurile ce ne faci, răspunse regele. Dar să vie domniţa Wanda, să-ţi mulţumească ea însăşi. Fiii mei, mulţumiţi şi voi lui Skuba pentru darul ce v-a făcut.”

„Ce mai dar!” zise prinţul Leh în bătaie de joc şi întinse mâna să apuce câinele, însă acesta mârâi, îi arătă colţii, apoi merse să se culce la picioarele prinţului Krak.

Dar iată că în sală intră domniţa Wanda, îmbrăcată într-o rochie albă şi având fruntea încinsă cu o cunună de flori. Şi ce frumoasă era domniţa Wanda! Dar pe cât de frumoasă, pe atât era de bună.

Când regele îi arătă darul ce-i adusese Skuba, ea luă şoimul în mână, îl mângâie şi îi vorbi cu cuvinte drăgăstoase. Apoi, întorcându-se spre rege, îi zise: „Tată, deoarece Skuba nu mai are pe nimeni şi este aşa de nenorocit, n-ar putea să stea totdeauna cu noi? Am tocmai nevoie de un om care să îngrijească de şoimii şi de câinii mei de vânătoare.”

Aşa se face că Skuba ajunse sluga cea mai credincioasă a regelui Krakus şi a copiilor regelui.

Însă regele se frământa cu gândul şi ziua şi noaptea şi nu găsea vreun mijloc pentru a scăpa pe supuşii săi de balaurul care îi prăpădea. Într-una din nopţi, când somnul nu se apropia de genele sale, chemă pe Skuba şi-l întrebă: „Nu te-ai gândit şi tu la vreun mijloc pentru a scăpa de balaur?”

,,M-am gândit, Măria Ta, răspunse Skuba, adăugând: Iată ce cred eu în scurtimea minţii mele de ţăran: să înjunghiem o oaie, să-i scoatem burta şi măruntaiele şi în locul lor să punem păcură şi pucioasă. Această oaie să o aruncăm în drumul pe care trece balaurul, când coboară din vârful stâncii. O va mânca, dar păcura şi pucioasa îi va arde burta şi maţele. Aşa cred că ne putem scăpa de groaznica dihanie.”

Regele Krakus găsi bun gândul lui Skuba şi îi zise să pregătească chiar în aceeaşi noapte păcura şi pucioasa, iar dimineaţa să aleagă din turmele regeşti o oaie mai grasă. Skuba făcu întocmai, iar a doua zi, pe înserat, trei oameni călări plecară de la palat. Unul era regele Krakus, al doilea era prinţul Krak, iar al treilea era Skuba, care ducea pe şaua calului său oaia înjunghiată şi umplută cu pucioasă. Cât despre prinţul Leh, nu numai că el n-a vroit să meargă, ci se mai şi bucura, mişelnic, aşteptându-se ca tatăl său şi fratele său mai mare, Krak, să fie sfâşiaţi de balaur, pentru ca în chipul acesta să rămână el singur regele şi stăpânul ţării.

Se lăsase noapte pe tot cuprinsul, când cei trei călăreţi ajunseră la drumul din apropierea stâncii balaurului. Regele Krakus sări cel dintâi de pe cal, luă din mâinile lui Skuba oaia pregătită precum am spus şi o puse în mijlocul drumului. Apoi încălecă din nou în aşteptarea balaurului.

„Dar ce-i această fâşie de lumină, care împrăştie pe neaşteptate întunericul nopţii? Şi ce-i acest urlet îngrozitor, care răsună în văzduh?”

„E balaurul, care coboară din vârful stâncii, în căutare de pradă. El umple văzduhul cu urlete înspăimântătoare şi tot el face să tremure pământul sub picioarele sale.” El a băgat groaza în caii regelui Krakus, prinţului Krak şi în calul lui Skuba. Speriaţi, au luat-o la fugă nebună. Zadarnic s-au căznit cei trei călăreţi să-i oprească.

Trecuse de miezul nopţii, când în curtea palatului intrară ca o săgeată trei cai, dar numai cu doi călăreţi: regele şi prinţul Krak. Skuba lipsea, iar calul său venise singur.

Din pricina aceasta, regele, prinţul Krak şi domniţa Wanda erau foarte amărâţi. Ţineau la Skuba, ştiindu-l credincios şi devotat.

Însă, ce sunt aceste strigăte de bucurie în curtea palatului? „Trăiască bunul nostru rege Krakus! Trăiască viteazul nostru prinţ Krak! Trăiască buna şi frumoasa domniţă Wanda!”

A, este Skuba în fruntea unei gloate mari de ţărani.

Regele chemă pe Skuba să povestească tot ce i se întâmplase, precum şi pricina strigătelor de bucurie. Skuba povesti precum urmează:

„Calul m-a aruncat din şa, ca şi cum aş fi fost o cârpă. Am căzut tocmai în drumul pe care venea balaurul. Primejdia în care mă găseam îmi dete puteri nebănuite. M-am sculat şi am luat-o la fugă până la stejarul care este la marginea drumului. M-am căţărat pe stejar şi m-am ascuns cât mai bine printre crăci şi frunze. De acolo am putut vedea cum balaurul s-a repezit la oaia pregătită de noi şi cum a mâncat-o dintr-o înghiţitură. După puţin, însă, a scos un urlet, care a zguduit din rădăcini toţi stejarii pădurii. Pesemne, păcura şi pucioasa din oaie se aprinseseră.

Tot urlând, dihania s-a târât până la râul Vistula şi băgându-şi capul în apă, a început să bea cu atâta lăcomie, încât îţi venea să crezi că vrea să bea toată apa râului. Dar nu după mult timp se auzi o detunătură mai tare decât bubuitul tunetului: plesnise dihania.

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat târâş. Atunci am văzut că balaurul murise, iar din burta-i deschisă apa curgea gârlă.”

Regele se bucură nespus de mult de această veste. A doua zi dimineaţă merse şi el şi merse şi tot poporul să vadă balaurul, care zăcea mort lângă râul Vistula.

Dar regele luă o hotărâre însemnată şi zise:

„În vârful stâncii în care a trăit balaurul, voi clădi palatul regesc, iar de jur împrejur voi clădi un oraş, care va purta numele de Krakau (Cracovia) în amintirea mea şi a iubitului meu fiu, prinţul Krak.”

Palatul, care se numeşte castelul de la Wawel, există până în ziua de astăzi, precum tot până astăzi există şi frumosul oraş Cracovia, fosta capitală a regilor polonezi.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: